Ultima data am plans cu vreo saptamana in urma, dupa o zi obositoare de munca. Nici nu vreau sa-mi mai aduc aminte prin cate am trecut. La 11 noaptea am plecat de la birou, m-am urcat in Fordul meu decapotabil si am taiat-o spre casa. Pe drum am avut niste neplaceri cu injectorul. Vreun kilometru am fost nevoit sa-mi imping masina pana la primul service. Mecanicul se imbatase pulbere (avusese nu-s-ce discutii nasoale cu patronul; un adevarat porc dupa cate mi-am dat seama) si, pana la urma, tot eu mi-am pus-o pe roti. In cartierul meu – la fel de respectabil ca si familia mea – gasesti tot felul de lucruri mai mult sau mai putin utile (cum ar fi, de exemplu, Reprezentanta Firmei Culegatorilor de Bumbac: Cotton & Co.). Exista insa si o mica problema: la ora 10 noaptea se inchid toate non-stop-urile. La non-stop-ul cu alimente de langa mine, nici nu m-am mai dus. M-am intalnit cu baietii de la patrula de noapte si mi-au spus ca aia au inchis inca de pe la 9.30.
Sincer, nu-mi place sa gatesc. Mai ales atunci cand sunt varza de oboseala. In imensul meu frigider, cadou de la mama, nu mai era decat niste gheata pentru whisky si un pulover murdar pe care l-am inghesuit in graba acolo, cu doua seri mai inainte, cand Sally a trecut neinvitata pe la mine.
Pe scurt, eram rupt de foame. Am avut noroc cu un homeless care venise sa-mi spele geamurile de la masina. N-aveam nevoie sa-mi spele geamurile. Tocmai mi le sparsese cu o bata de baseball un oarecare sot al unei oarecare neveste. Ca sa-l consolez pe homeless, i-am intins o tigara din tabachera mea de argint. A refuzat-o fara sa stea pe ganduri. Nu fuma si, in general, evita orice fel de aplecare spre viciu. L-am intrebat de unde naiba mi-as putea cumpara ceva de mancare. S-a scuzat ca el nu prea frecventeaza non-stop-urile. Dar intre oamenii de bine se gaseste totdeauna o solutie. Dupa cinci minute de negocieri, am reusit sa cumpar de la el o conserva de peste. El oricum nu manca asa ceva (facea alergie la peste si la orice produs care continea conservant). I-o daduse o doamna careia ii coborase pisica din copac.
Seria neplacerilor din ziua aceea a continuat imediat ce am inceput sa dezactivez sistemul de alarma. Cand am introdus codul secret, am reusit sa scurtcircuitez curentul electric din intregul cartier. Usa mea bineinteles ca a ramas blocata, asa ca nu mi-a ramas decat sa o sparg. Gazul din bricheta nu a tinut decat pana in dormitor. Am tras jaluzelele, dar degeaba. V-am spus ca scurtcircuitasem tot cartierul. Si era una dintre noptile alea cu cer innorat.
Am bajbait prin bucatarie dupa un cutit, dar nu l-am gasit decat pe cel de taiat painea. Pumnalul mi-l uitasem la serviciu. Nu mi-a ramas decat sa folosesc surubelnita cu care incercasem sa deblochez cuptorul cu microunde. Surubelnita avea varful cam bont. M-am descaltat si am lovit-o puternic cu tocul pantofului. N-a mers. Cutiile de la conserve sunt confectionate dintr-un metal care sa reziste si la un razboi atomic. Cand mi-a venit in cap cuvantul razboi, mi-am scos iute pistolul si am tras cateva focuri in directia conservei. Probabil ca vreo cateva si-au atins tinta. Nici a doua zi dimineata, pe lumina, nu am mai gasit conserva. Am adormit plangand, in bucatarie…
Asta-s eu, un sensibil, un sufletist. Un tip spiritual.
De exemplu, unii socotesc sambata un prilej nemaipomenit pentru distractie. Nu si eu. Dupa o saptamana intreaga de munca, eu prefer sa meditez. Scap de secretara – vai, ce probleme mai am cu secretara! Ma iubeste ca o nebuna. Trebuie s-o amenint ca-i tai din salariu sau ca-mi gasesc pe altcineva ca sa se care acasa – si raman pana tarziu la birou. Folosesc o veche tehnica tibetana care-mi regenereaza in egala masura trupul si spiritul. Ma concentrez asupra unui punct de pe perete si deseori se intampla sa ajung la un pas de Nirvana. Bine, n-am atins niciodata Nirvana, Nirvana nu-i o treaba asa, la indemana orisicui, dar cand sunt in forma, urc pe usor cinci-sase niveluri. Nirvana e de la sapte incolo.
La inceput, cand nu eram asa de avansat, trebuia sa-mi desenez punctul cu un marker. Acum il vad clar in orice pozitie m-as aseza. Primele doua niveluri sunt floare la ureche, le trecea si bunica-mea (intre noi fie vorba, chestia cu Nirvana cred ca am mostenit-o de la ea; ba, dupa insistenta cu care a privit la bec pana s-a dus in lumea celor drepti, as zice ca ea chiar stia ce inseamna Nirvana). De la nivelul trei, intampini oaresce greutati, privirea ti se incetoseaza. Apare pericolul sa vezi mai multe puncte, dar eu sunt un tip caruia ii place sa se concentreze doar asupra unuia singur…
(continuarea in numarul urmator)