Lista actorilor care au cochetat cu scrisul e lunga, dar majoritatea s-au simtit atrasi mai ales de poezie (Emil Botta, Stefan Radoff, Mircea Albulescu, Dorel Visan, Ioana Craciunescu etc.). Pe Mircea Diaconu l-a acaparat scrisul in proza, pe care l-a exersat ca un act catartic. Lucra de obicei seara, dupa spectacole, cand incarcatura energetica post-reprezentatie nu-i ingaduia sa adoarma, iar prin scris se elibera de toate nelinistile.
Sugubina e prima sa carte, aparuta in 1977, pentru care Uniunea Scriitorilor din Romania i-a acordat Premiul de debut, alaturi de Marin Preda. E un volum de proze scurte, sapte la numar, scrise disparat, in decursul anilor, cand autorul gasea ragaz, in care autobiograficul se impleteste natural cu fictiunea, relevand capacitatile de fin observator ale scriitorului. Stilul lui Mircea Diaconu are fluiditatea condeielor profesioniste care, odata puse-n miscare de imaginatie, nu se mai opresc pana la asezarea in pagini a punctului de final. Mircea Diaconu vede lumea intr-un mod special, decupeaza din ea secvente si istorioare neobisnuite pe care, prin scris, le impartaseste si altora, cititorilor. Povestirile sale au un amestec ingenios de realism si de fabulos, de comic si de gravitate, care se potenteaza reciproc. E un alt fel de a comunica, de a se deschide catre cei pe care ii intalneste in cotidian si ii atrag atentia, dar si catre potentialii lectori. Nuvela care-i da numele aparuse in revista „Luceafarul“, iar titlul, ales cu dibacie, e cat se poate de acrosant. Povestirea impleteste doua istorii, una de vanatoare in padure, alta de vanatoare „urbana“. Evenimente altfel obisnuite devin, prin relatare scriitoriceasca, situatii iesite din comun care ne fascineaza. Mircea Diaconu e bun la descrieri, relateaza foarte vizual. Calitate perfect explicabila pentru un actor de teatru si de film. Cuvintele sunt materia de baza, ideile sunt cele care le inlantuie in pagini epice reasezate intre coperte de editii revazute si adaugite.
Scaunul de panza al actorului e un jurnal difuz, nestructurat nici pe ani, nici pe zile, un fragmentarium cu intamplari semnificative din cariera teatral-cinematografica. E „o carte de indoieli“, de frici, de spaime defulate in povestiri scurte, o operatiune de eliberare de „demoni“ interiori. Citindu-le, aflam cum a plecat Mircea Diaconu la Scoala Normala, la internat, cu un geamantan in care pusese dulceata de cirese amare si o plapuma. Ce mai descoperim? Ca avea doar 21 de ani cand a facut primul film, cu Dan Pita. Ca „actoria este o savoare unica pentru mine, pana la masochism“. Ca anotimpul sau preferat e toamna; ca uraste ghilimelele; ca orice actor are mii de framantari profesionale pana sa ne incante pe scena ori pe ecran; ca „filmul este ceva care strica actorul de teatru“. Cosmarul oricarui actor, deci si al lui Mircea Diaconu, e ca intarzie la spectacol. De aceea e intotdeauna extrem de punctual! Ca a „distribui este o arta“, pentru ca a oferi unui actor mereu acelasi tip de rol inseamna a-l plafona creativ. Sunt strecurate in carte multe referinte inedite la partile nevazute ale actoriei, aceasta profesiune care pentru exterior isi arata doar partea glamouroasa.
Cireasa de pe tortul cartilor lui Mircea Diaconu e indiscutabil La noi, cand vine iarna. Romanul acesta ma face sa regret ca autorul nu si-a consacrat mai mult timp scrisului, indeletnicire practicata doar intre doua ori mai multe proiecte teatralo-cinematografice. Cele trei carti ale lui Mircea Diaconu sunt legate intre ele si nu doar stilistic. Sugubina e deschisa de „Vaca batrana“, o nuvela consistenta cu care se incheie, topita in intreg, romanul. La noi, cand vine iarna e povestea unui microcosmos lumesc, un sat din sudul Romaniei, dintr-o vreme tulbure a istoriei nationale, a anilor de sovietizare fortata. O poveste relatata prin ochii unui copil, care-o vede si-o intelege foarte personalizat. E istoria propriei familii, a sa, cu tata, mama, fratele mai mare, cei doi bunici si liota de matusi (15) si unchi (11) de la oras. Unchi si matusi care-i insceneaza cumnatului nedorit, tatal povestitorului, un episod de pactizare cu luptatorii anticomunisti, „dusmani ai poporului“, episod care l-a aruncat o vreme in inchisoarea politica. Exista cateva secvente antologice, precum vizita rudelor de la oras, colindatul la carciuma, mersul la balci, intrecerea intre saloanele cu copii din spitalul unde pustiul e internat pentru a i se scoate „viermele“ care-i crescuse-n cap si i-l umflase. Narativitatea e animata de personaje bine decupate, in caracterizarea carora Mircea Diaconu probeaza talent de fin portretist. Alunita Cristescu, de pilda, prima sa prietena, iubita generica, e zugravita cu tandrete pana cand aceasta il tradeaza cu Susu, baiatul militianului! Descrierile sunt savuroase, printre preferate fiind datul cu sania de zeci de ori si partia de gheata pe care dascalul de la biserica satului aluneca si cade, umpland aerul cu sudalmi grele. Si nu poti sa nu te intrebi cat e fictiune si cat e realitate biografica, iar raspunsul nu-l vom afla probabil niciodata, caci orice scriitor transfera involuntar in imaginar crampeie din sine. Stilistica alatura potrivit comic si dramatic, dulce si amar exact atat cat e nevoie pentru a te face sa nu lasi cartea din mana pana la ultima ei fila. La noi, cand vine iarna e o carte scrisa dintr-o suflare, intr-o luna de zile de concediu medical, pentru o hepatita alimentara. „Cel mai benefic concediu medical pe care l-am avut“, spune autorul. Care promite ca dupa ce se va retrage din activitatea publica va finaliza tripticul la care se gandeste de mult, cu doua noi volume care vor urmari acelasi pusti in alte doua etape ale vietii, adolescenta si tineretea. Noi, cititorii, nu putem decat sa le asteptam nerabdatori!