Nu sunt multe scriitoare in lume ca Tracy Chevalier. Intai, e vorba ca a parasit Statele Unite ale Americii pentru Anglia. Apoi, reconstituie epoci vechi cu o incredibila atentie pentru detalii, dand un sens vietii atator oameni pe care istoria mare i-a ignorat brutal.
Nu existau premisele sa ma indragostesc de La marginea livezii. Nu sunt pasionat de natura, nu am trait prea mult in mijlocul ei (sunt un copil al asfaltului!), nu cunosc soiuri de pomi fructiferi, nici macar nu sunt foarte sigur ca stiu sa deosebesc un cires de un gutui. Tocmai de aceea, cartea lui Tracy Chevalier – scrisa cu atata iubire pentru merele familiei – va ramane in mine ca o rascruce.
De-acum, nu voi mai privi niciodata la fel un copac.
La marginea livezii spune, pur si simplu, o poveste coplesitoare. In prima jumatate a secolului al XIX-lea, tanara familie Goodenough pleaca spre indepartatul Ohio. Sadie si James se stabilesc intr-un tinut mlastinos, au zece copii, dar jumatate le mor repede. La marginea livezii devine astfel si o cronica a supravietuitorilor. E o viata dura, cumplita, in mlastina aceasta. Familia Goodenough va traversa o drama din care cineva reuseste totusi sa evadeze pana la capat. Robert Goodenough, fiul preferat al fiecaruia dintre acesti soti care nu mai stiu sa se iubeasca si se urasc la marginea unei livezi.
El va calatori prin America timpului sau, va goni dupa aur in California si va sfarsi prin a-si implini destinul. Destinul sau erau copacii. Aceasta dragoste fusese de mult plantata in el, si a dat rod, si l-a ocrotit. Stiati ca a existat aceasta meserie: oamenii care sa trimita inspre Anglia soiuri de copaci rari (redwood, sequoia)? E firesc sa fi existat, dar eu nu m-am gandit niciodata la ea pana acum. Robert Goodenough va face asta. Va avea grija ca arbori sa treaca Oceanul si sa traiasca pe batranul continent.
Viata sa americana – o fuga continua, dar si un timp al maturizarii – este, fireste, si fresca unei ere complicate. Dar nu e doar atat, e mult mai mult. Tracy Chevalier scrie literatura, nu istorie.
Tracy Chevalier scrie o literatura cu atentie la nuante, e o literatura curajoasa, e o literatura care ne lasa sute de scene ce raman. Ce altceva sa ii ceri unui roman? Preferata mea este aceasta: mama lui Robert, Sadie, o femeie care bea din disperarea de a nu putea indura viata, ajunge, intr-un amurg, sa se alature unui cor de oameni de la oras care Il lauda pe Domnul, Ii aduc Domnului imn de slava. Rar s-a scris ceva mai intens despre nevoia disperata a omului de a crede, fie si pentru o clipa, ca mai exista totusi ceva, in afara de aceasta lupta oarba pentru urmatoarea zi. Ca Dumnezeu e aici si Il putem simti.
Tracy Chevalier stapaneste arta de a impleti voci. Perspectivele se schimba, totul – absolut totul – are mai multe intelesuri, nimic nu e chiar asa. Tracy Chevalier scrie, deci, intelept.
Inca mai mult, cartea lui Tracy Chevalier are puterea de a emotiona. Ii emotioneaza si pe cei care nu isi mai simt radacinile si se cred liberi. E un roman despre dragoste. Exista o dragoste de copaci si exista o dragoste de oameni. Si mai sunt si semintele.
Spatiul? Timpul? Toate acestea sunt detalii. Viata ar trebui sa fie despre dragoste. Tracy Chevalier scrie, de aceea, o epopee despre cum dragostea singura poate sa vindece si salveze. Dragostea – radacina tuturor lucrurilor care conteaza.