Asemenea tuturor celor separati de familie si de patria lor, Chopin evoca nu o data diferitele „spatii imaginare“ (espaces imaginaires) paralele in care traieste, descriind, intr-o scrisoare trimisa surorii sale Ludwika, si ambianta camerei pe care si-o amenajeaza singur: „[…] Am plasat pianul altfel – langa perete, unde fusese o mica sofa cu un mic birou… In mijlocul [camerei] sta biroul la care scriu, in stanga, cu cateva din partiturile mele…; in dreapta, Cherubini; in fata mea, ceasul cu repetitie pe care mi l-ai trimis in cutia lui (la ora 4). Trandafiri si garoafe, creioane si o bucata de ceara de sigiliu… Sunt intotdeauna, pe de-o parte, cu tine – pe de alta, in camera alaturata unde lucreaza femeia noastra de serviciu – si deloc la locul meu in acel moment – numai, ca de obicei, intr-un spatiu straniu. Ele sunt, fara discutie, acele espaces imaginaire – dar nu imi e deloc rusine de asta; la urma urmelor, a devenit proverbul nostru ca «el mergea la incoronare in imaginatia lui», iar eu sunt un adevarat mazovian“ (iulie 1845).
Alte scrisori comenteaza, cum subliniaza editorii, continutul si sensul compozitiilor sale. Despre Adagio-ul Concertului sau in mi minor ii scria, de exemplu, prietenului Tytus Woyciechovski ca „ar trebui sa creeze impresia unei priviri placute spre un loc de unde parvin in minte mii de amintiri incantatoare… un soi de meditatie in timpul unei vremi frumoase de primavara, dar sub lumina lunii“ (15 mai 1830).
Foarte interesante sunt descrierile lumii muzicale pariziene sau, spre sfarsitul vietii, a celei londoneze. „Prin intermediul lui Paer, care este Kapellmeister aici – ii scria el lui Woyciechovski de la Paris in decembrie 1831 –, i-am cunoscut pe Rossini, Cherubini etc. Prin el, de asemenea, am facut cunostinta cu Kalkbrenner. Nu o sa ma crezi cat de curios am fost despre Herz, Liszt, Hiller etc. Toti sunt zero-uri comparati cu Kalkbrenner. Iti voi marturisi ca am cantat ca Herz, dar mi-ar placea sa cant asemenea lui Kalkbrenner. Daca Paganini este perfectiunea, atunci Kalkbrenner este echivalentul lui sla piant, dar de o maniera complet diferita. Este greu sa-ti descriu calmul lui, tuseul magic – de o incredibila fluenta si maiestrie, evidente in fiecare nota.“
Intre multele scrisori pasionante care dau o imagine revelatoare a personajului cu totul special care a fost Chopin, inca una, expediata, de la Nohant, din Franta, familiei si surorii sale, la Varsovia, intr-o duminica, la 11 octombrie 1846.
„Soarele straluceste frumos astazi si ceilalti au plecat la o plimbare. (…) Profit de ocazie sa stau un moment cu tine…“ Chopin relateaza ca citeste ziarul „La Presse“, comenteaza pe larg descoperirea planetei Neptun, fabricarea unui nou tip de praf de pusca, mai eficient, aminteste de o expozitie de „androizi“ a unui profesor de la Londra si comenteaza o ingenioasa masina denumita „Euphonia“, care este capabila sa cante o arie din Haydn si imnul britanic „God Save the Queen“. Ocazie de a observa: „Daca directorii de opera ar putea avea o multime de asemenea androizi, s-ar putea dispensa de coristi, care pe langa faptul ca sunt scumpi, cauzeaza o multime de necazuri“.
Urmeaza comentarii despre opera londoneza si vestea ca un bancher spaniol, Dl. Salamanca, membru al Parlamentului de la Madrid, „a preluat cu chirie un teatru, asa-numitul «Covent Garden», unul dintre cele mai mari teatre ale Londrei, dar care nu s-a bucurat niciodata de mare succes din cauza asezarii sale, departe de beau monde. Dl. Salamanca s-a grabit si i-a angajat pentru sume mari pe Grisi si pe Mario si pe Persiani; intr-un cuvant pe toti, cu exceptia lui Lablanche. Si astfel vor fi doua teatre. […] Se spune ca vechea Opera… isi va mentine pozitia, fiindca toutes les chances sont ca Regina o va frecventa ca de obicei“[…].
Dupa un lung excurs asupra vietii muzicale si in special a Operei de la Paris, Chopin continua: „Mi-ar placea sa-ti umplu scrisoarea cu cele mai frumoase vesti, dar nu stiu nimic altceva decat ca te iubesc si te iubesc. Acum sunt satisfacut cu Sonata mea pentru violoncel [Op. 65], nu ca data trecuta. Am aruncat-o intr-un colt si apoi am reluat-o iar. Am trei noi Mazurci [Op. 59], nu cred cu vechile lipsuri, dar va fi nevoie de timp pentru a judeca felul cum suna. Atunci cand cineva face ceva, trebuie sa o faca bine, fiindca altfel nu ar trebui sa mai scrie nimic. Abia ulterior reflectia intervine in joc si respinge sau accepta [continutul]. Timpul este cel mai bun judecator, iar rabdarea cel mai bun profesor…“.
*Chopin’s Polish Letters. Translated by David Frick. The Fryderyk Chopin Institute, Warsaw, 2016. 551 pp. + facs.