Acum, anul 2016 dupa Hristos, sunt intr-un tren care merge de la Bordeaux catre Arcachon, inspre Oceanul Atlantic, inspre Coasta de Argint, in plin Campionat European de Fotbal. Traversez regiunea Aquitaine, sfarsind de citit o carte publicata in anul 1838. Debutul lui Gustave Flaubert. La saptesprezece ani. Cartea e scrisa, asadar, in prima adolescenta. Si nu cunosc nici un alt scriitor care sa ii poata sta alaturi lui Flaubert la aceasta categorie de varsta, cum nici la multe altele. Este strigator de bucurie la cer cum putea sa scrie acest om, in prima jumatate a secolului al XIX-lea, la inceputul vietii! Am contemplat ore in sir paginile acestei carti, mut, ca in fata unui fenomen natural care nu stii de unde vine, dar te tulbura, te seduce, te cucereste si nu il mai poti uita niciodata.
Apoi, mai e anul 1838. Tot in timpul acela se trimiteau catre tipar doua catedrale ale literaturii: Manastirea din Parma a domnului Stendhal si Un erou al timpului nostru a domnului Lermontov.
Miraculosul 1838! Anul debutului acestui tanar Flaubert care, citit cu rigoare, cu exigenta, este atat de imperfect. Debutul lui Flaubert: singura ocazie sa il vedem pe acest geniu lipsit de perfectiunea care l-a tot insotit.
Dar! Sa nu exageram cu exigenta, sa nu uitam ca aceasta carte e scrisa de un tanar care abia isi parasea copilaria. E greu de povestit cartea Memoriile unui nebun. Si nici nu cred ca trebuie povestita. Dar! Exista idei deja clare, ideile limpezi care au stat la baza construirii sufletului flaubertian.
Aici, la 1838, Flaubert isi permitea momente de exuberanta, vise, iluzii, semne de exclamare! Stia, totodata, ca viata, cinica asa cum e, i le va spulbera pana la ultimul. Ba mai mult, cel mai mult, ajunsese deja pana la ideea ca vanitatea sta la originea raului.
Flaubert se lua la tranta cu universul, cu ideea de Dumnezeu, indraznea sa se imbete cu puritatea unei iubiri, dar era si strabatut de o luciditate care merge pana in inima tuturor intelesurilor.
Flaubert, adolescentul Flaubert, stia nici mai mult, nici mai putin decat ce este omul: „Omul, graunte de nisip aruncat in infinit de o mana necunoscuta, biata insecta cu picioare plapande, care cauta sa se prinda, pe marginea prapastiei, de orice creanga gasita in cale, care se agata de virtute, de iubire, de egoism, de ambitie si face din toate astea virtuti pentru a putea sa se tina mai bine, care se cramponeaza de Dumnezeu, dar oboseste intotdeauna, da drumul la maini si cade…“.
M-am gandit adesea la oamenii care au auzit primul concert al copilului Mozart. Intelegeau ei istoria care incepea atunci? La fel ma gandesc acum la primii cititori ai acestui Flaubert. Pentru literatura, ce face Flaubert in Memoriile unui nebun nu e mai prejos de minunea unui copil care se asaza la pian si incepe sa cante cum nu se auzise inainte.
Flaubert calomniaza deja, fara rezerve, firea oamenilor, el stie deznadejdea si greutatea unei inimi zdrobite, stie moartea si lipsa de sens a clopotelor din inaltul bisericilor. Flaubert stie ca totul este desertaciune. De unde? Cine i-a spus? Cine l-a invatat? Cum este posibil un asemenea instinct formidabil cu privire la ce poate, in trecerea timpului, omul?
Memoriile unui nebun urca si mai sus, pana la aceasta concluzie: „O, clopote, veti suna la moartea mea si, la un minut dupa aceea, pentru vreun botez! Sunteti, deci, o bataie de joc ca toate celelalte lucruri, si o minciuna ca viata, careia ii anuntati toate fazele: botezul, casatoria, moartea“.
Flaubert, la saptesprezece ani, in 1838. Magnific de insolent, scriind deja ca acela care urma sa devina, nu ca acela care era atunci. Flaubert, adolescent: inca o enigma de nedeslusit din curgerea literelor pe pamant…