Este din nou o opera a unui colectiv de muzicologi, la selectia si editarea in limba engleza a celor 163 de scrisori contribuind patru personalitati: Iša Popelka, ca redactor, un specialist de frunte in opera lui Bohuslav Martinu, fiu al celui care a creat Muzeul Martinu de la Policka, orasul de origine al compozitorului, slavistul profesor universitar Ralph Slayton, in calitate de traducator in engleza, Ales Brezina, directorul Institutului Martinu de la Praga, autor al prefetei si editor al versiunii englezesti, impreuna cu Martin Anderson, admirabilul patron al Toccata Press si al companiei atasate de discuri Toccata Classics.
Aparitia volumului este un demers important in evolutia muzicologiei cehe, neatins nici pe departe de romani, in intelegerea existentei, pe baza de surse istorice, a unui mare compozitor, a carui viata si creatie au fost instrumentalizate sub regim comunist dupa sabloanele propagandei timpului. Cum scrie in prezentarea editiei corespondentei Aleš B?ezina, astazi nu numai ca se poate, dar este si necesar ca figura lui Bohuslav Martinu sa fie detasata de folclorul sentimental, de legendele si mitologizarea operei sale pentru a explica motivele pentru care compozitorul nu a mai revenit din exil in Cehoslovacia comunista dupa preluarea puterii prin forta in 1948 de sustinatorii lui Stalin; de ce ani de zile nu i-a mai fost cantata muzica, la inceputul anilor 1950, dupa ce modernitatea ii fusese „demascata” si condamnata in stilul jdanovist, dupa modelul aplicat la Moscova lui Sostakovici, Prokofiev si altor compozitori; de ce, ulterior, imaginea i-a fost adaptata cerintelor asa-numitului realism socialist in muzica, fiindu-i cantate cu predilectie lucrarile de inspiratie si cu iz folcloric ca Otvírání studánek (Deschiderea izvoarelor) si, ocazie de a-l utiliza din nou propagandistic, Memorialul pentru Lidice, suita orchestrala compusa in Statele Unite in 1943, dupa tragedia satului ras de pe fata pamantului de nazisti, in apropiere de Praga.
Scrisorile in limba ceha trimise familiei si catorva buni prieteni evita, de regula, din motive de inteles – pentru a nu-i fi oprita sau cenzurata comunicarea cu cei apropiati – sa atinga subiecte de ordin politic, marginindu-se, in linii generale, sa faca o cronica a succeselor sale muzicale si a parcursului exilului sau, ce l-a purtat din Franta antebelica prin Elvetia si Portugalia, apoi in Statele Unite, in 1941, pentru a reveni in Europa in 1953, traind la Roma, un an la Nisa si iar in Elvetia, ajutat de adeptul, promotorul muzicii sale si sustinatorul lui material de nadejde, dirijorul Paul Sacher.
Desi neangajat politic, Martinu avea sa fie afectat timpuriu de ascensiunea nazismului si a propagandei sale, Editura Schott din Mainz, care ii oferise un contract in exclusivitate in 1930, oprind publicarea lucrarilor sale in 1933. Imediat dupa Anschluss-ul Austriei, in 1938, un alt important editor, Universal Edition din Viena, era fortat la o decizie similara. In 1938 avea loc si ultima vizita a lui Martinu in Cehoslovacia, unde participa la Adunarea anuala a Societatii Sokol, o organizatie la suprafata exclusiv sportiva, dar cu un rol important in raspandirea ideologiei nationaliste cehe. Dupa ce in martie 1939 Hitler anunta crearea „Protectoratului Boemiei si Moraviei“, Martinu isi facea planuri pentru a emigra in Statele Unite impreuna cu eleva de mare talent, devenita si amanta sa, Vít?slava Kaprálová. Dar, scria el, „chiar daca plecam in America, nu va fi pentru totdeauna…“.
Visul sau, mereu neimplinit in ciuda diverselor promisiuni oficiale, fusese sa capete un post de profesor la Praga si, de la Paris, in 1939, o amintea din nou familiei spunand ca daca ar fi cerut naturalizarea franceza ar fi obtinut o asemenea recunoastere in Franta. Dar – scria el – „dorul meu cel mai profund ramane pentru casa mea“… Imediat dupa razboi, prost informat despre viata muzicala de la Praga, compozitorul se plangea in scrisori ca ar fi fost uitat. In realitate, lucrarile sale au fost cantate in 1945-47, prima Simfonie fiind dirijata chiar de Charles Munch la Festivalul Primaverii de la Praga in 1946. Instinctul sau, tratamentul dirijorului Vaclav Talich – inchis imediat dupa incetarea ostilitatilor pe motiv ca ar fi colaborat cu autoritatile Protectoratului nazist – il faceau sa ezite sa revina in Cehoslovacia. „Asteptam sa vedem alegerile de acasa… […] Mi se pare ca acasa multi privesc spre America cu dispret, foarte prost informati si, din pacate, intre ei sunt si unii din ai nostri pe care America i-a primit si i-a ajutat. […] Asa sunt ai nostri – iti mananca mancarea, dorm in casa ta si apoi te vorbesc de rau…“
„Mai putina politica si mai multa munca ar fi mai bine…“, comenta compozitorul in 1946 evolutiile din Cehoslovacia, condamnand din nou tratamentul acordat lui Vaclav Talich si notand: „In ce priveste datoria mea fata de tara, sper ca nimeni nu va nega ca mi-am indeplinit-o ca putini altii dintre cei ce sunt astazi instalati confortabil si dau ordine“.
Iar intr-o alta scrisoare observa ironic: „Am citit ca toti, acolo [in Cehoslovacia], merg la scoala sa fie re-educati pentru Lumea Noua, in care viitoarele generatii vor fi cele mai fericite de pe pamant. Noi, probabil, nu vom mai fi atunci aici, asa ca invatatura cu greu ne-ar putea ajuta“…