De aici incep elogiile aduse lui Barbaro si deseori si echipei lui de medici in ziare si in blogosfera. Si de aici apar intrebarile legate de importanta lui Barbaro. Cum se poate explica atentia acordata de americani povestii lui, mai ales in ultimele sale zile, cind decizia de a-l eutanasia parea singura potrivita dupa incercarile repetate de a-l salva? Ar fi fost usor de imaginat cum moartea lui Barbaro ar fi putut da activistilor pentru drepturile animalelor ocazia sa protesteze impotriva exploatarii animalelor. Insa reactia asociatiei PETA (People for the Ethical Treatment of Animals), una dintre cele mai cunoscute si mai influente in lupta pentru drepturile animalelor, abia s-a facut auzita prin indemnul la boicotarea curselor de cai postat pe site-ul lor.
Reactiile generale au fost cit se poate de emotionale. S-a vorbit despre „fragilitatea vietii”, s-au laudat progresele stiintei si faptul ca medicii au incercat atitea luni sa il salveze in loc sa propuna eutanasia mai devreme. Calul ranit a fost tratat ca un om bolnav: i s-au trimis flori si cosuri cu fructe, i s-au scris mesaje de incurajare pe hirtie sau pe Internet. Dupa eutanasierea lui Barbaro, mesajele postate pe site-ul scolii veterinare a Universitatii Pennsylvania au devenit multumiri adresate mai ales doctorilor care l-au ingrijit si care i-au tinut la curent pe cei interesati de starea calului.
De ce un cal?
Daca l-am inlocui pe Barbaro cu un om in povestea aceasta, scenariul ar fi mai putin elegiac si linistit. Am ajunge mai degraba mai aproape de controversa de acum aproape doi ani legata de Terri Schiavo, a carei tragedie a fost documentata si intretinuta de mass media. Fiind vorba de o fiinta umana, parerile au fost cit se poate de impartite. In cazul lui Barbaro, medicii au hotarit ca ar fi prea dureros sa il mai tina in viata, iar publicul a acceptat decizia si a continuat sa ii laude. Incercind sa raspunda la intrebarea de ce ne intristeaza atit moartea unui cal, un editorial din „New York Times” propune un raspuns plin de personificari: „Aproape orice cal, inclusiv Barbaro, are o inima pura” si este greu sa gasesti un „cal crud”. Asemenea efuziuni sentimentale chiar si din partea unui ziar precum „New York Times” arata ca intr-un caz rar de acord aproape unanim analiza nu-si are locul nici macar pe pagina de editoriale. S-au auzit putine voci cinice, precum cea a jurnalistului „L.A. Times” T.J. Simers, dar remarcile misogine legate de inclinatia femeilor de a-l ridica pe Barbaro la rang de erou nu fac decit sa descalifice ceea ce ar fi putut altfel sa fie o alta perspectiva asupra unei reactii de proportii nationale.
Incercind sa explice interesul fata de Barbaro, Meghan O’Rourke de la Slate.com ajunge la concluzia ca americanii tind sa se intoarca spre cursele de cai in momente de criza nationala. Exemplul oferit de ea este cel al cailor Ruffian si Secretariat care s-au aflat in centrul atentiei in 1975, in timpul scandalului Watergate, si al lui Seabiscuit, celebru in timpul Marii Depresii. Succesul lui Ruffian a fost transformat de comentatorii sportivi intr-o ocazie de a argumenta pro drepturile femeilor si ale negrilor, Secretariat a fost numit „Super Cal”, iar Seabiscuit a devenit simbolul luptei pentru supravietuire in perioada Depresiei. Aflat in asemenea companie, Barbaro poate si el deveni un simbol al sperantei americane ca lucrurile se pot indrepta in ciuda problemelor politice din ce in ce mai stringente.
Precum Seabiscuit, despre care se spune ca ar fi aparut mai des in ziare decit Franklin Roosevelt sau Hitler, Barbaro pare sa fi intrat in istorie. Prezent pe Wikipedia printre caii celebri, mentionat inca in mass media si la mai mult de o saptamina dupa ce a fost eutanasiat, Barbaro a provocat si un moment, oricit de scurt, de reculegere si reevaluare a unei natiuni. Ramine de vazut daca povestea sa va deveni hollywoodiana pina la capat.