Povestea lui Frankenstein si a creaturii sale a fost imaginata in iunie 1816, in Elvetia. Atunci, la Vila Diodati, pe malul lacului Geneva, se stransese de mai multe luni un interesant grup de expatriati: „satanicul“ Lord Byron, fugarit din Anglia de propria lui reputatie, admiratorul sau, doctorul Polidori, romanticul poet Percy Shelley si iubita acestuia, Mary Wollstonecraft, fiica filosofului William Godwin si a feministei Mary Wollstonecraft.
Vremea nu tinea cu acest grup aparte de personaje – 1816 a fost numit „anul fara vara“, clima fiind dramatic afectata de eruptia Muntelui Tambora din Indonezia, cu un an in urma, care provocase „zapezi in iunie si ingheturi in iulie“.
Inchisi in casa de ploile interminabile, cei patru se amuzau cu povesti germane cu stafii, cand Byron a venit cu ideea ca fiecare sa scrie cate o poveste de groaza.
Mary Shelley si-a amintit apoi ca ea a fost singura care nu a avut nici o idee ce poveste sa scrie.
Intr-o zi, discutiile dintre locatarii Vilei Diodati s-au invartit in jurul „naturii principiului vietii“. „Poate ca un cadavru poate fi reanimat. Galvanismul a adus dovezi deja in sprijinul acestei posibilitati“, a comentat Mary Shelley, referindu-se la teorii stiintifice la moda in epoca.
In noaptea care a urmat, tanara Mary, chinuita de insomnie si gandindu-se la povestea cu stafii si la discutiile precedente, a avut o viziune: „…il vedeam pe palidul invatacel, cel care studiase artele necurate, ingenunchiat langa propria-i plasmuire. Am zarit grozava fantoma a unei fapturi zacand imobila si apoi, prin mijlocirea unui instrument inzestrat cu puteri ciudate, dand semne de viata si miscandu-se greoi, intepenit“.
Nereusind sa scape de aceasta imagine, Mary a decis ca „ceea ce m-a ingrozit pe mine ii va ingrozi si pe altii“, anuntandu-si prietenii ca a gasit subiectul povestii cu stafii. Incurajata de Percy Shelley, ea a extins povestea ajungand la dimensiunile unui roman. Acesta a fost publicat sub anonimat doi ani mai tarziu, la Londra (cand Mary tocmai implinise 20 de ani), iar abia la a doua editie, aparuta in 1823, in Franta, a purtat pe coperta numele autoarei.
Dintre povestile de groaza imaginate in Elvetia, in noaptea de 16 iunie 1816, doar Frankenstein avea sa fie sortit unei lungi si ilustre cariere, atat in literatura, cat si in cinematografie sau, in general, in imaginarul colectiv. Astazi, Frankenstein este considerata o opera esentiala atat a literaturii gotice si romantice, cat si a genului science fiction, autorul Brian Aldiss sustinand ca romanul lui Mary Shelley este chiar prima opera de gen din istorie.
Pe de alta parte, Stephen King, in volumul de eseuri Danse Macabre, din 1981, considera ca monstrul lui Frankenstein, alaturi de Dracula si de varcolac, reprezinta un arhetip al nenumaratelor creatii oribile ce au urmat in literatura, film si televiziune, denumindu-l „Lucrul fara nume“.
In alta ordine de idei, in vreme ce Frankenstein „cucerea lumea“, creatiile celorlalti membri ai grupului aveau fiecare parte de destinul lor. Shelley si Byron au abandonat repede povestile lor cu stafii. Doctorul John Polidori publica insa, in 1819, povestea gotica The Vampyre, un scurt roman cu aluzii directe la Byron. The Vampyre, desi nu foarte cunoscut, este de multe ori considerat drept prima opera importanta a literaturii romantice cu vampiri. „Genul“ insa mai avea de asteptat cateva decenii pana la publicarea lui Dracula, in 1897.