Dupa un sfert de veac, „parintele muzicii electronice romanesti“ constata ca e mai cunoscut in afara tarii decat inauntru. Invitat la festivaluri importante din strainatate ca nume de referinta pentru spatiul nostru geografic, aici are statut de „curiozitate“, fapt nu tocmai confortabil pentru moralul artistului care „nu (se) vinde“. Si nu vinde, pentru ca muzica sa n-are unsurosenie sa inlesneasca turnatul bauturii pe esofagul amatorilor de distractie „la maxim“. Ce pune Rodion Rosca in unda necesita educatie muzicala, fara de care accesul in paradis e blocat. Stiu ca aceste cuvinte nu-l pot consola pe Rodion ca la un concert il ascultau circa 40 de spectatori. Intr-o lume a spectacolului ieftin, valoarea nu e atestata de numarul amatorilor ocazionali, ci de fidelitatea celor care pricep ce aud, apreciaza ce primesc si traiesc pentru a gasi alte bucurii aparent neinsemnate. Pentru astfel de oameni, o piesa uitata la un capat de banda magnetica are mai multa valoare decat un show in Piata Constitutiei…
Situatia lui Rodion Rosca mi-a reamintit alta asemanatoare, a trupei germane Die Krupps. Doi tipi animati de aceeasi viziune neconventionala asupra muzicii rock, Jürgen Engler si Ralf Dörper, s-au apucat „sa cante“ pe la inceputul anilor 1980. Ei foloseau chitara, claviaturile si percutia electronica intr-un fel ce continua experimente anterioare semnate Kraftwerk, Can, Amon Düül II, Ash Ra Tempel, Popol Vuh si alte nume putin cunoscute din aria de referinta denumita krautrock. Primele trei albume aveau toate ingredientele genului: experimentalism la maximum, obscuritate compozitionala, inedit orchestral. De nepretuit pentru puristi, au fost borne de trecere pentru armurierii sunetelor, crescuti parca in buncare militare cu reguli stricte. Sapte ani de tatonari, cautari, incercari, fara discuri imprimate, s-au topit abia in 1992, cand albumul I (editat de Rough Trade) scotea Die Krupps din zona comertului incert cu elitisme snoabe si-o plasa in miezul pur proletar al rockului, definit „industrial“ din motive stridente. Anii urmatori, vreo cinci, au adus inca patru albume ce stabilizau sunetul personal, detasau Die Krupps de harmalaia generica si-i dadeau pregnanta marsului de tancuri Panzer. N-ai cum evita locurile comune si metaforele uzate cand vine vorba despre acest grup definitoriu pentru scena muzicala europeana, de la sfarsitul mileniului trecut. Agresivitatea vocala, riffurile chitaristice lipsite de artificii induiosatoare, trimiterile explicite (i.e. cover-versions) la piese celebre din heavy-metal, spectacole sobre ca luptele de gladiatori in arene plebeiene au dus Die Krupps acolo unde putine trupe viseaza: grup cult pentru oameni artagosi. (Nu degeaba e adorat in Rusia!) Un pic a lipsit ca traiectoria sa esueze in mainstream, fapt dorit de orice cantaret fudul. Prin 1997-1998, moda rockului „industrial“ generase o inflatie de trupe, unele germane, altele amestecate, incat oricine manuia stangaci un sintetizator se putea crede artist neinteles. Alti sapte ani, tipii din Die Krupps au lucrat proiecte solo, au intrat in combinatii insolite, cautand sa-si exprime ideile autentic si novator. Ca au revenit dupa 2007 la formula consacrata, nu-i de mirare. Uneori te ajuta mai mult ce stii bine sa faci, decat ce crezi ca poti sa inveti, cu speranta ca materia nou asimilata va contura in chip ideal mesajul tau.
In ultimul deceniu, cei de la Die Krupps au reeditat primele albume, au publicat suficiente compilatii si remixuri ca sa ramana in atentie, au scos alte doua discuri absolut remarcabile. Si totusi… Un concert din turneul european de-antart este acum pe blu-ray: Live im Schatten der Ringe (AFM Records, 2016). In fata scenei, abia vreo trei-patru sute de spectatori. Asta nu-i popularitate, ci fidelitate!