Draga Patti,
Sper sa imi ingadui sa iti spun astfel, chiar daca ne despart treizeci si sapte de ani si multe alte amanunte, unele semnificative. Draga Patti, da-mi voie sa fiu sincer, deci brutal – dumneata esti o artista care si-a scris, si-a cantat, si-a desenat povestea, si ai avut de partea dumitale istoria si gloria si nebunia si anii ’70. Toate acestea au trecut.
Eu sunt un barbat tanar si obosit, de dincoace de Cortina de Fier, in estul Europei, un fel de continent indepartat si inutil. Iti ascult, chiar acum, pe internet desigur, albumul Cai, iti citesc Torcatoarea de vise si ma revolt impotriva timpului prezent.
Cuvintele dumitale curg in toate directiile, ca si cum – odata cu Patti Smith – s-ar fi spart un magnific baraj si nimic nu va mai fi vreodata la fel. Scrii cum canti si cum desenezi – incoerent si revoltator, fara alt sistem si fara alta rigoare decat inspiratia.
Si ma gandesc la dumneata, ma gandesc la dumneata in anul 1991, la jumatatea vietii, cum locuiai la periferia Detroitului, dupa atata jazz usor si marijuana si punk psihedelic si garage rock si toate cumplitele iluzii in lupta cu realitatea. Ma gandesc la dumneata inainte sa scrii Torcatoarea de vise, aceasta carte care nu se poate povesti, scandaloasa in sublima ei incercare de a recupera trecutul si viitorul, sub cupola intelegerii exacte ca nimic din toate acestea nici nu conteaza, ceea ce nu ne poate opri nici din activism si nici din sperante.
Ma gandesc la oamenii pe care i-ai cunoscut dumneata in viata, oameni capabili de intalniri, in pas de dans, cu soarele la afintit. La asta ma gandesc, Patti Smith, la dumneata dormind mult dincolo de amiaza, pana cand si negustorii ambulanti ce serveau pranzul plecasera deja. Ma gandesc la dumneata devorata de aceasta grozava idee ca oamenii, toti oamenii, ar putea totusi sa fie frati. Ma gandesc la poezia pe care ai risipit-o pe pamant – stii tu oare cat de frumos e cerul care se intuneca, in timp ce barcile nu erau decat niste farame de lemn? Intelegi sau iti pasa? Te gandesti si dumneata la asta?
Ma gandesc la dumneata dorind sa ajungi pictorita, ca si cum pictura ar putea, cumva, sa salveze toate aceste secunde care trec fara sa stim de ce, in timp ce pietroiul asta imens pe care ne-am intamplat isi continua drumul prin univers fara sa stim nici macar de ce a pornit la drum.
Chiar astazi, o teorie noua (desi atat de veche!) ii tulbura pe oamenii de stiinta: afla, draga Patti, ca e posibil sa nu traim in realitate, ci intr-o banala simulare pe computere complicate, pe care nu le cunoastem, o simulare a realitatii. Suntem in plin Matrix si nimic din toate acestea, nimic nu e adevarat.
Iar eu sunt doar un vagabond, Patti Smith, un vagabond nascut sau simulat mult prea tarziu. Nu stiu daca ai putea sa afli vreodata – sau daca ti-ar pasa daca ai afla –, dar ma gandesc la dumneata scriind despre o Mimsey Farmer, drogata, zvarcolindu-se in rochita ei inflorata, caci urma sa si-o ia de la un grup de hipioti, prajiti si ei.
Iar Mimsey Farmer, draga de ea, a luat-o zadarnic de la hipiotii aceia, oamenii tot n-au capatat puterea, in lume inca se face prea mult razboi si prea putina dragoste, barbatii si femeile au tot decazut – sunt, de acum, mai mult automate care produc bani pentru actionarii unor companii, pe care nici nu-i cunosc. Si nu-i mai tulbura aceasta realitate globala.
Si ai pierdut, Patti Smith, dementa nu mai la moda si nici macar capriciilor soarelui nu ne mai inchinam, traim fragmentat, asta da, dar traim o poveste trista, in care toate capitolele au fost scrise deja de ratati fara nici un talent.
Si te urasc, Patti Smith. Dumneata, dumneata, macar, ai apucat sa lupti si ai cunoscut libertatea, deci fericirea. Iar acum, acum e tarziu, coboara toamna, bag cartea dumitale de buzunar in buzunar si ma pierd in multime, inaintand ca la circ, pe o sarma pe care doar eu o mai simt.
Draga Patti, de fapt, voiam sa iti spun, mai ales, ca, desi nu ne-am vazut niciodata, imi e foarte dor de tine si asa.