Orice noutate pare un pericol, orice intentie de reformare e inabusita in fasa sau omorita pe parcurs, iar competenta si valoarea sint adesea ultimele criterii care se iau in calcul in selectarea profesorilor. In cazul studentilor, asemenea nazbitii nici nu mai conteaza: cei care sint buni sint buni, cei care nu, nu. Important e sa iasa cit mai multi la numar, ca sa aiba profesorii norma completa de ore, dupa un sistem birocratic absolut idiot, o ramasita a ideii proletare cum ca orice munca trebuie normata cantitativ.
In consecinta, cantitate avem, iar calitate… cum da Domnul. Ne laudam sistematic cu absolventi straluciti originari din Romania, care au reusit sa se impuna in strainatate, desi stim ca reusita lor e mai degraba meritul personal al acelor absolventi si mai putin al institutiilor care i-au educat. Ba chiar ma tem ca intr-un alt sistem educational, in alte universitati si in alta tara acei indivizi de succes ar fi reusit mult mai bine. Poate ca o parte din abilitatile lor au fost nimicite in scolile noastre. In mod sigur, ceva din libertatea spiritului le-a fost ucisa in aceste hale birocratice de productie de absolventi pe banda.
O buna dovada o constituie faimosul top al celor cinci sute de universitati ale lumii, in care Romania nu apare nici macar cu o prapadita de nominalizare. Clasamentul este realizat de Institute of Higher Education al Universitatii Jiao Tong din Shanghai si, dincolo de gradul implicit de subiectivitate sau eroare, se face dupa citeva criterii de evaluare simple si logice: calitatea educatiei (calculata in functie de premiile Nobel si alte premii prestigioase obtinute de studenti), calitatea facultatilor (unde se tine cont de premiile si medaliile obtinute de profesori si de numarul de citari din lucrarile scrise de cercetatorii de acolo), rezultatele stiintifice (numarul de lucrari publicate si citate in reviste recunoscute pe plan international) si dimensiunea institutiei (de fapt, raportul dintre performanta academica si marimea institutiei).
E drept ca performanta tine si de o anumita traditie, de un grad de dezvoltare culturala a tarii si de fondurile dedicate cercetarii. Asa se face ca in primele 20 de universitati 17 sint americane, doua britanice (Cambridge pe 2 si Oxford pe 10) si una japoneza, pe locul 19. Din primele 50 de universitati, 37 (adica aproape trei sferturi) sint din SUA.
In ceea ce priveste Europa de Est si Balcanii, sint reprezentate doar Cehia, cu o singura universitate, dar pe o pozitie relativ buna (203), apoi Ungaria, Polonia si Grecia, cu cite doua asemenea institutii. Cehia e si singura tara est-europeana care intra in „Top 100” in clasamentul facut la nivel european (pe locul 80). Ce-i drept, o face cu Universitatea Carol din Praga, infiintata in anul 1348, cind nici nu rasarise copacul din care sa se fabrice hirtia pe care mai apoi boierul Neacsu din Cimpulung avea sa scrie primul text cunoscut in limba romana.
Din fericire pentru romani (si pentru americani), nu vechimea este atestatul calitatii in invatamintul universitar. Din nefericire insa (pentru romani in mod sigur), niste tipi destepti au elaborat niste standarde de calitate care fac ca invatamintul superior romanesc sa para jalnic. Iar cum imbunatatirea acestuia ar presupune sacrificii imense (inclusiv sacrificarea unei ciurde de pseudo-profesori universitari), o solutie mai simpla ar fi sa elaboram niste standarde de-ale noastre. Ce, sintem mai prosti ca shanghaiezii?