Negoescu e destul de lucid ca sa-si dea seama ce i-a iesit si ce nu. Faptul ca nu promite marea cu sarea, aceasta modestie asumata, care pleaca de la povestea (adaptare vaga dupa Doua loturi de Caragiale) unor personaje marunte si de la universul provinciei romanesti de azi, altfel decat in Las Fierbinti, dar rimand cu alte provincii si destine marunte din filmele unor cineasti ca Aki Kaurismäki, Gustave Kervern si Benoit Délépine, si terminand cu stilistica unui film de mica respiratie, este deja o calitate. Mai ales intr-o epoca in care suntem indemnati sa iesim in evidenta cu orice pret. (Vezi, de pilda, tusele cromatice care te trimit aproape automat la Kaurismäki.)
Aventurile celor trei prieteni dintr-un orasel neprecizat, Dinel (Dorian Boguta), Sile (Dragos Bucur) si Pompiliu (Alexandru Papadopol) incep sa capete conturul dorit cand Negoescu si DoP-ul Ana Draghici incep sa le contextualizeze, incadrandu-le cu niste cadre statice insotite de acorduri varatice de chitara. Acestea dau si senzatia de loc-in-care-nu-se-intampla-nimic, dar creeaza si contrapunctul necesar ritmului filmului. In ciuda aerului de film de public (orice ar vrea sa insemne asta), Doua lozuri e un film realizat nu doar de niste profesionisti, ci de niste oameni cu viziune. Doua lozuri are stil, nu e un film incropit din niste textile de la Ikea si trei scaune de plastic. Malina Ionescu, autoarea scenografiei si costumelor, reuseste sa recreeze un spatiu autentic si sa defineasca mediul in care traiesc si personajele prin haine, fara sa-ti vare nimic in ochi. Un Pompiliu fara pantaloni negri de stofa si ciorapi in sandale n-ar mai fi fost Pompiliu. Negoescu si echipa de productie – cei trei protagonisti sunt si producatori prin Actoriedefilm.ro – armonizeaza inspirat palierele. Am vazut filmul fara sa fi stiut ca mare parte din actori sunt neprofesionisti, cursanti de la Actoriedefilm.ro, si mi-am spus: „Ce idee buna a avut Negoescu sa foloseasca atatia neprofesionisti si actori necunoscuti care arata chiar ca de acolo“. Pentru un film despre niste destine marunte, aceasta e, poate, bomba secreta.
Ce mi-a placut mai putin la film e ca nu am ras prea mult. Exista o scena antologica de umor absurd, foarte bine dozata ca timp si interpretare, dar am avut de multe ori senzatia ca cei trei protagonisti sunt de multe ori luati de val, ca, fiind prieteni si colegi, au marsat uneori si au improvizat mai mult peste scenariu, iar Negoescu n-a avut inima sa lase deoparte dublele mai groase sau sa fileze la montaj. Daca Papadopol si Bucur continua intr-un fel genul de personaje din seria Love Building, surpriza e sa-l vezi pe Boguta in rolul unui barbat naiv si fraier, pe care il umanizeaza foarte bine.
Altfel, Doua lozuri mi-a placut mai mult decat celelalte doua lungmetraje produse de Actoriedefilm.ro. Mi se pare mai personal, mai elegant, mai film (sic!). E o poveste simpla, spusa fara pretentii, dar cu multa grija, de niste oameni care stiu cinema.
Doua lozuri, de Paul Negoescu. Cu: Dorian Boguta, Dragos Bucur, Alexandru Papadopol, Codin Maticiuc