Cum imi povestea Rose-Noël, amicitia Clarei cu de Bavier, dragostea pe care i-o arata, atinsese, in ciuda diferentei de varsta, un grad atat de inalt, incat tanara sotie a clarinetistului devenise suspicioasa. „Mai tirziu, in familie a devenit un soi de ritournelle, iar atunci cand tata voia sa ascunda ceva, mama ii spunea: «Deci, vrei iar sa-mi spui ca ai fost cu Clara Haskil la repetitie?».“
Clara Haskil devenise intre timp foarte pretuita in familia lui Reinhart, care ii scria, de exemplu, in noiembrie 1943 „sper ca imi veti face placerea si sa veniti la mine pe 17. Trebuie sa va spun, totusi, ca programul a suferit o schimbare, fiindca [violoncelistul Enrico]Mainardi nu poate iesi din Italia. [Carl]Flesch va cinta in locul lui Concertul [pentru vioara si orchestra]de Dvorak. Sper ca faptul nu va va impiedica sa asistati la concertul nostru. […]Va pot rezerva cu usurinta la noi o camera pentru acea zi, nu trebuie decat sa-mi spuneti la ce ora ajungeti la Winterthur“.
La inceputul lui ianuarie 1944, Werner Reinhart ii scria Clarei: „Sunt fericit ca ati acceptat invitatia mea de a veni sa petreceti doua luni la Winterthur. O sa fie o camera gata pentru dvs., suficient de mare pentru a lucra si care, din ce-mi spune Dna Schellenberg, va putea fi incalzita cu usurinta peste temperatura medie, aceasta nedepasind in general 15 grade. Este vorba, se pare, de camera pe care ar fi trebuit sa o ocupe Dl. Lipatti, fiindca si el voia sa vina sa stea cateva luni la Winterthur. Apoi a renuntat, din ce am inteles, pentru a ramane la Hotelul Balmoral din Geneva“.
In atmosfera de razboi din Elvetia, cu inerente lipsuri si limitari, fie si de deplasare, pentru a nu mai vorbi de dreptul de lucru (a da concerte!) pentru artisti refugiati cum erau Clara Haskil si Lipatti, sprijinul unui Werner Reinhart sau A.-P. de Bavier era mai mult decat binevenit, devenea un gest vital.
In iunie 1944, Radio Lausanne transmitea inregistrarea facuta de A.-P. de Bavier si Clara Haskil a Sonatei op. 120, No 2. pentru pian si clarinet de Brahms. Clarinetistul anunta chiar el intr-un scurt articol, probabil din programul radio, ca „sonatele op. 120 sunt ultimele compozitii de muzica de camera sale lui Brahmst, gen in care acest maestru reuseste, ca si in muzica sa orchestrala, sa concilieze marile traditii ale muzicii clasice cu exigentele romantismului si ale modernismului in nastere, al carui precursor important a fost. Sonata op. 120, No.2 este cea care va fi prezentata ascultatorilor postului Radio Lausanne la 15 iunie, orele 21.20. in aceasta opera, libera si de reculegere, se reveleaza o elevare a sufletului detasat de tot si, in acelasi timp, un sens al resemnarii umane, care face o impresie miraculoasa asupra ascultatorului“.
Printre ascultatorii inregistrarii lui de Bavier si a Clarei Haskil se afla violonistul prieten, primarius al Cvartetului Winterthur, Peter Rybar, care – asa cum noteaza Magdi de Bavier in caietul ei cu marturiile concertelor – suna la telefon pentru a le spune, exclamand: ?es war wieder eimal ein echter Brahms!?(a fost, din nou, inca odata, un adevarat Brahms!“). „Din nou“, cu o trimitere la cel cantat de Bavier cu Dinu Lipatti, la inceputul anului.
La putin mai mult de un an mai tarziu, Peter Rybar era cel care intorcea paginile partiturii pentru Clara Haskil in recital din nou cu A.-P. de Bavier, la Gstaad, asa cum atesta o celebra fotografie. Magdi de Bavier nota cu acel prilej in caietul ei, la 25 iulie 1945, deasupra fotografiei: „Prima Phantasiestück, ieri, cu Haskil, cu ocazia unei mici serate muzicale in onoarea lui Casals“.?
Trei saptamani mai tarziu, A.-P. de Bavier interpreta cele Trei piese pentru pian si clarinet, op. 73 de Schumann, impreuna cu Dinu Lipatti, in partea a doua a unui concert la Hotel du Golf, la Crans-Montana. Lipatti cantase in prima parte Toccata in Re major de Bach si Sonata ?Aurora? de Beethoven, pentru a incheia apoi recitalul cu Doua intermezzi, in Do major si la minor, de Brahms si cu Trei studii de Chopin.
Evident, prietenia celor trei avea sa continue si dupa incheierea razboiului, dar in conditii diferite. Clara si Antoine-Pierre se reintalneau, de exemplu, in concert, in ianuarie 1946, in aula Palatului Rumine, la Lausanne. O intalnire memorabila, despre care au scris toate ziarele, unul dintre critici notand „extrema puritate, corectitudinea si foarte frumoasa sonoritate“ a lui de Bavier, pentru a adauga: „Dar nu canta cine vrea alaturi de Clara Haskil. Chiar in rezerva pe care o pastreaza, profunzimea jocului ei, pasiunea sa retinuta, perfectiunea sa formala arunca o umbra usoara asupra solistului. El merita un bis, cerut cu caldura de public, si care a fost [o piesa]de Schumann“.
LEGENDA FOTO: Programul concertului Dinu Lipatti-A.-P. de Bavier de la Crans in 1945. (col. Rose-Noel de Bavier).