Nu sunt neaparat un fan al flashmob-urilor, nici al „mob-urilor“ in general, dar ideea ca Hop… si trei-ul de la Iasi ar fi „o replica“ data celor din Europa Centrala m-a pus pe ganduri. Daca macar o gena imi vine de pe strada Lapusneanu, viata a facut sa traiesc vreo 15 ani si la Praga, in Cehia, ocazie de a cunoaste putin mentalul colectiv din Europa centrala. Trecand acum in revista flashmob-urile cehilor, constat ca Filarmonica din Brno a patronat unul in care participantii cantau poemul Vltava din ciclul Ma vlast al lui Smetana, ca la Praga studentii cantau si dansau pe Mozart, ba nu lipsea nici o hora, sub ochii statuii lui Venceslas, e drept pe ritmuri mai curand de rock and roll. Le gasiti toate pe Youtube.
Dar intrebarea ce mi-a venit in minte este alta. De ce oare valoarea „traditionala“ la cehi rezida in Ma vlast (Patria mea), iar la noi ar fi intruchipata in Hop… si trei ? Nu este cumva o diferenta valorica de piatra de fundament intre doua lumi ce au trecut, altfel, prin aceleasi procese de inchegare nationala in secolul al XIX-lea? Smetana si-a compus ciclul de poeme simfonice pe urmele acelora ale lui Liszt, prin anii 1874-80, iar ele au insotit si insotesc in continuare toate procesele istorice in evolutia politica a lumii cehe. Dvorak i-a stat alaturi lui Smetana si prea putin cunoscutul la noi – ma intreb daca a fost cantat vreodata? – oratoriu exceptional de melodios Svata (Sf.) Ludmila, compus in 1884-85, ani de framantari si demonstratii patriotice ale cehilor, sta marturie. Nu intamplator a fost dirijat si de Rafael Kubelik in ultimul sau concert public la Praga, in 1948, inainte de a emigra definitiv in semn de protest pentru impunerea cu forta la putere a comunistilor.
In lumea noastra poate doar Rapsodiile romane enesciene sa fi jucat un rol, din cand in cand, ca factor de coeziune nationala, emotional in orice caz, dar dezavuate de compozitor, uneori prea vulgarizate de interpretarile orchestrale si de urmasi, greu de facut vreo comparatie cu lumea lui Smetana si Dvorak. Receptia lui Enescu in propria lui tara se aseamana mai curand, probabil, celei rezervate, manifestata fata Bohuslav Martinu in Cehia si Slovacia. Dar asta este o alta discutie.
Dincolo de toate, drumul meu pana la Praga a avut loc cu o zi inainte de sarbatoarea nationala a cehilor si, din gura in gura, am aflat ca repetitia generala a concertului festiv, „pentru Republica“, cu Ma vlast, cantat de Orchestra Simfonica (FOK) dirijata de Petr Altrichter, era publica si ca in dimineata respectiva ar mai fi ramas 5-10 locuri neocupate in splendida sala de concerte Smetana de la Obecni Dum. Sa va mai spun ca biletul costa echivalentul a vreo 30 de lei, iar cele cateva sute de oameni ce au umplut ochi sala, tineri si oameni in varsta, au ascultat intr-o liniste desavarsita concertul?
Cu o zi mai devreme citisem pe unul din nenumaratele afise de concerte ce impanzesc Praga ca la Opera Nationala/Narodni Divadlo se juca in seara respectiva Juliette, opera de si despre vis a lui Martinu. M-am bucurat si eu de montarea si de vocile excelente, iar seara tarziu am fost martor si partas la scurgerea altei sali, aproape pline, spre Vltava, toata lumea zambind bine dispusa dupa vizita noastra in comun la „Biroul Central de Vise“ imaginat de dramaturgul Georges Neveux si pus pe muzica de Martinu.
Ceea ce nu stiam – si am aflat din cartulia-program capatata la Praga – este ca Martinu a compus muzica primului act intr-un gest de entuziasm, in 1936, fara sa-i ceara in avans dramaturgului acordul. Iar acesta, doar cu cateva zile inainte sa fi fost invitat acasa la Martinu sa asculte muzica la pian, primise o scrisoare de la agentul lui Kurt Weill, care voia el sa transforme Juliette intr-o comedie muzicala. In ziua urmatoare, isi amintea Neveux in 1963, i-a scris agentului american ca piesa lui – transfigurata de Martinu „cu atata sarm si profunzime“ intr-o „capodopera“ – nu mai era disponibila.