O trupa rodata, calita in creatii semnate de regizori importanti ai scenei romanesti si ai lumii, care a mai lucrat cu Purcarete (Gianni Schicchi de Giaccomo Puccini, Victor sau copiii la putere de Roger Vitrac) si inca foarte bine. Premise ale succesului existau deci – un text antologic, un regizor valoros, un scenograf dintre cei mai buni (Dragos Buhagiar), o echipa de actori in forma, iar premisele s-au adeverit intr-un spectacol pertinent, bogat in imagini si semnificatii, structurat filmic.
Purcarete si-a construit montarea apeland la stravechea tehnica a teatrului in teatru, discret, abordand tragedia shakespeariana ca si cand distributia s-ar afla in repetitii. O masa de machiaj cu oglinda, dintr-acelea specifice cabinelor de actori, mai multe scaune pe care in anumite momente interpretii sed la vedere, asteptandu-si intrarea in scena, indica evident rama regizorala: „urmaresc ca spectacolul sa fie un fel de repetitie a acestei piese“, preciza Purcarete intr-un interviu. Textul e, desigur, remodelat, dramaturgia (in sensul german al termenului, de totalitate a operatiunilor ce tin de partea literara a unei productii teatrale) ii apartine lui Visky Andras, in asa fel incat tema puterii si a mecanismelor ei corupatoare, bataliile pentru decizie, fidelitatea, increderea si tradarea, democratia si autoritarismul, stabilitatea si haosul sa fie nete, limpezi si, oarecum, desi referintele sunt clar romane, sa fie universale. Istoria evolueaza sangeros, adesea pe latura ei rea, tragic, cu volute nebanuite si necontrolabile.
Perimetrul de joc propriu-zis e inchis de o cortina de fier, cu usi care ingaduie accesul dincolo. Actori purtand togi isi anunta prezenta mai intai vocal, din spatele salii, apoi patrund printre spectatori, pe intervalele dintre fotolii, si urca la rampa. E o prima forma de conexiune intre interpreti si poporul din sala, legat astfel de actiunile dramatice ale spectacolului, parte a lui. Purcarete construieste un gen de atemporalitate benefica receptarii, legand pagini din istoria indepartata a miracolului care a fost Imperiul Roman, dar care a pierit printr-o indelungata implozie, de actualitatea publicului. Cortina metalica separa ferm un dincoace si un dincolo, acel dincolo de unde razbat sunete rau-prevestitoare, amenintatoare (de pasari necrofage, de furtuna, de multime agitata etc.), sporind suspansul asteptarii. Purcarete e un creator de stari, un maestru al tensiunii si al crescendoului.
Silviu Purcarete e un regizor caruia ii place si se pricepe sa lucreze cu multimea
Ascensiunea si derapajul lui Caesar (Bogdan Zsolt) sunt abil redate scenic, nu doar prin schimbul de replici si ingrijorarea celor din jur fata de semnele providentei, ci si prin discursul imparatului, la microfon, de la masa de machiaj dintr-o laterala, o imagine transpusa, via laptop, pe un fundal pe care chipul sau devine dominator ca dimensiuni si infatisare. Raporturile lui Caesar cu senatorii, cu poporul sunt construite pe dialogul protagonist-cor, coralitate atat de valorizata de regizor ca mijloc teatral. Scena asasinarii e rezolvata cu umor, da, parodic: Brutus (Viola Gabor) il omoara simbolic deposedandu-l de microfon ca instrument al puterii, preluand controlul asupra canalului de adresare publica, a vocii oficiale, apoi intinzandu-i-l doar pentru ca Iulius Caesar sa-si zica celebra replica: „Si, tu, Brutus?!“. Curat, fara strop de sange pana acum, cu o galeata adusa de Prezicator (Albert Csilla), din care e deversat lichidul vital cu care senatorii isi manjesc victoriosi trupurile si togile impecabile. Vesmintele li se dizolva apoi treptat sub ochii publicului prin actiunea ploii sub care Antoniu isi sustine discursul. Discursul sau catre cetateni este un alt punct de forta al spectacolului. Sub o ploaie abundenta, Miklos Bacs incepe de pe un „postament“, in picioare pe un scaun, doar ca, podidindu-l plansul, isi schimba postura, coboara incet-incet, gradat, se asaza, se apleaca, pierzandu-si din maretia initiala. Cand uita o replica, Prezicatorul ii sufla, diluand ceremonialul, plasandu-l in plina ironie. Nuantarile, accentele, schimbarile de tonalitate, si nu doar din acest moment, fac memorabil acest Antoniu al lui Miklos Bacs!
Sunt multe linii dramatice schitate de Purcarete: raporturile de manipulare dintre Cassius (Balla Szabolcs) si Brutus; relatia Portiei (Gyorghyjakab Eniko) cu Brutus, a Calpurniei (Kato Emoke) cu Iulius Caesar, apoi cu Antoniu; solidaritatea dintre senatori si degradarea ei post-asasinat; dinamica plebeilor. Silviu Purcarete e un regizor caruia ii place si se pricepe sa lucreze cu multimea, corul fiind practic nelipsit din creatiile lui, iar aici gloata are un comportament infantil: de bucurie, la aflarea testamentului lui Caesar, patineaza pe apa de pe covor. Cat e de usor sa manipulezi un popor!
Purcarete trateaza scena ca pe un tablou pe care-l aranjeaza respectand regulile compozitiei plastice: felierea spatiului ca in pictura, in planuri succesive, dinspre aproape spre departe, centrele de greutate, echilibrul prezentelor fizice din spatiul de joc, miscarea lor. O imagine speciala, cea mai frumoasa, e aceea a luptei de la Philippi: concentrata pe o masa iluminata din spate, batalia devine confruntarea unui grup de trupuri masculine pentru a urca si a-si mentine pozitia acolo, pe blatul din lemn. Pudra eliberata in aer de pe corpurile lor contorsionate, contureaza un halou, un nor in expansiune, iar moartea e atat de simpla: Brutus se prabuseste de pe tablia mesei. Apoi coboara cortina de fier.