Draga domnule Cunningham, va scriu pentru ca s-a intamplat sa gasesc basmele copilariei mele pe care le-ati rescris atat de matur, de lucid, aproape cinic, si nu m-am revoltat nici macar o data. Nu gasesc aici nici un proces de dezvrajire a lumii. Nu mi se pare ca ati fost odios sau nedrept.
M-am intalnit prima data cu domnia voastra – e aproape un deceniu care a trecut de atunci, un deceniu care a trecut cum trec toate deceniile de tinerete – citindu-va Orele si m-am lasat, de la prima lectura, indragostit, incantat. Nu am nici un motiv sa regret. Apoi am ajuns pana la Craiasa zapezii, care tot un basm este, chiar daca postmodern, deci cumplit.
Nu va ascund ca mi-a trecut si mie prin minte, precum si prin inima, indrazneala de a regandi povestile cu care am crescut, devenind mai mult sau mai putin om. Mi-am pus si eu intrebarea fundamentala de ce?. Apoi am lasat, foarte ecleziastic, copilariei cele ale copilului si am uitat de lucrurile acestea. Nu am avut nici inspiratia, nici talentul si nici ambitia de a repovesti ceea ce fusese povestit. Poate ca am gresit. M-am bucurat si mai mult sa constat ca dumneavoastra nu le-ati uitat.
Am fost foarte fericit citindu-va, si aceasta este singura unitate de masura de care dispun. Nu ma uluieste succesul comercial, nu cred ca un scriitor care vinde devine, astfel, un simplu vanzator, cum nu cred nici ca un scriitor care nu vinde este superior prin simplul fapt ca nu se vinde. Si unul, si celalalt imi sunt frati, domnule Cunningham. Va simt frate.
Nu vad in Lebada salbatica rodul unei mari dezamagiri de maturizare, nici o forma de protest fata de inocenta copiilor (cine se poate ridica, cu indreptatire, in contra unei magii?), nu vad in Lebada salbatica nici un umor oarecare, cu care trebuie sa ne deprindem pentru a indura viata.
Aveati o dreptate rotunda, perfecta, atunci cand va rezumati povestile cu aceste cuvinte: „Daca nu esti plasmuirea unui vis dement de-al zeilor, daca frumusetea chipului tau nu da peste cap constelatiile, n-o sa arunce nimeni vreo vraja asupra ta. Nimeni nu vrea sa te transforme in bestie, nici sa te adoarma pentru o suta de ani. Nici un duh rau deghizat in spiridus n-are de gand sa-ti ofere trei dorinte ce ascund nenorociri, ca o lama de ras intr-o prajitura“.
Am crescut cu intelegere fata de problemele personajelor negative, mereu am gasit in mine puterea de a-i ierta pe zmei pentru viata amara pe care le-o faceau fetilor-frumosi, precum si familiei lor extinse. N-am putut niciodata sa ma prefac ca nu vad adancurile din natura umana. Raul exista, raul e puternic, raul e la fel de uman precum binele, daca nu si mai si. Gasesc in cartea dumneavoastra o necesara aducere aminte. {i ce magnific i-ati incondeiat viata batranei zgripturoaice care face o casa de turta dulce pentru a atrage in mrejele ei copii nevinovati (sa nu ne ferim de clisee, doar imbecilii nu inteleg ca ele sunt si adevarate, si bune)…
Dar cel mai frumos e ca mi se pare ca aveti, de asemenea, intelegere pentru cei atinsi de blesteme, pentru cei vrajiti si pentru cei adormiti. Pentru acel print cazut din drepturile sale, obligat sa traiasca la periferie cu o aripa de lebada. Am gasit aici aceeasi vedere blanda, dincolo de cunoasterea exacta a resorturilor intunericului, ca la un scriitor britanic, care va este contemporan si care s-a invartit toata viata printre marginali, curve, hoti, drogati si pesti. Numele sau este Irvine Welsh si, nu stiu ce parere aveti dumneavoastra, dar si el va este frate.
Si toate aceste carti, cartile dumnealui, cartile dumneavoastra, domnule Cunningham, cu care trecem lin spre realitate, tot un miracol sunt.
Deloc lacrimogen, deloc patetic, imi plec inima.