Orice om lucid observa ca lumea functioneaza parca dupa legi mai degraba irationale decat logice. De la distributia bunastarii (prea multa celor putini si nu chiar merituosi), la adaptarea pestelui somn cu apele poluate si la nedreptatea mortii care secera pe cine nu trebuie, ramai perplex dinaintea unor situatii greu de inteles. Cum sa nu te apuce furia fata de acest Dumnezeu necunoscut, caruia i se poate spune si Domnul Evolutionist – un jucator de biliard ce se distreaza pe seama creatiei sale, lovind bilele fara noima doar ca sa vada cum se ciocnesc?
N-am contractat puseuri ateiste, nici nu vreau sa ma rafuiesc, revolutionar, cu nedreptatea. Pasajul introductiv mi-a venit sub degete fara sa vreau, ascultand piesa a doua, intitulata Limbo, de pe noul album Yello – Toy (2016, Polydor/Universal). „Why don’t you leave me alone?/Why don’t you answer the phone?/I got no clue where to go/Cos I’m in limbo, i’m in limbo.“ Brusc intrigat de cuvantul „limbo“, rar folosit in limbajul curent, m-am apucat sa caut referinte, desi ii cunosteam semnificatia. Multitudinea de trimiteri la conceptul teologic de care clerul catolic se dezice fara succes, dar si la universul artelor (de la Dante la Seamus Heaney si de la pictorii anonimi la filmele horror si SF contemporane), deruteaza si oboseste. Sa pomenesti de Biserica in relatie cu muzica disco-pop-electronica pare fortat. Dar, daca ai sub retina holograma spatiului cultural din care provin muzicienii genului, evidenta se impune ca un avatar desprins de pe ecranul computerului personal ce deruleaza un joc de actiune. Majoritatea este scolita in spirit crestin occidental, iar educatia muzicala constituie un pilon fundamental. Dincolo de forta persuasiva degajata de muzica, sta nevoia esentiala de exprimare voalata a sentimentelor, conforma cu natura usor ipocrita a doctrinei. Aparentele au primat mereu in societate; nu-i de mirare ca si artistii, vrand sa nu socheze peste masura, au adoptat straiele rupte ale mascaricilor si matasurile diafane ale simfoniilor, sonatelor, concertelor orchestrale. Bipolarismul social vest-european a culminat politic in SUA, iar tehnic in era digitala. {i muzica ultimelor trei sferturi de veac e bantuita de stafia dualismului: jazz-blues; rock-and-roll-soul; rock-pop; punk-disco; thrash-new-wave; grunge-hip-hop etc., toate contaminandu-se reciproc.
Despre duoul elvetian Yello ar fi destule de spus. Doi tipi cu notabile preocupari colaterale (unul industrias milionar, jucator profesionist de golf si furnizor de concepte vizuale, celalalt compilator de coloane sonore pentru filme abstracte) s-au prins in hora muzicii disco electronice spre sfarsitul anilor 1970, in Zürich, orasul cabaretului Voltaire. Inspiratia, educatia sanatoasa, libertatea de miscare, accesul la tehnologia de ultima ora, interactiunea cu lumea nebuna, inovativa si petrecareata, flerul artistic – iata ingredientele unei cariere de invidiat. 14 albume originale, compilatii, remixuri, videoclipuri, dar nici un concert. O disco-videografie bine chibzuita, cu piese ca experimentele dadaiste, zglobii, insa doldora de trimiteri multiculturale. De unde si succesul peste asteptari in diverse clasamente.
Albumul aparut nu demult pastreaza acelasi, perfect recognoscibil, tropot ritmic disco, inveselit de ciripitul claviaturilor atent inginerite de Boris Blank. Vocea lui Dieter Meier, joasa, cu rezonante grave de cantor aulic, limiteaza ravagiile nostalgiei ce te apuca la auditie. Deceniul noua din secolul dus… Acel timp a insemnat si viata ta. Privind in urma, tot ce zaresti sau tii minte seamana cu gestul de a saruta norii (vorba piesei in care este invitata excentrica vocalista Fifi Rong, o chinezoaica rezidenta in Londra).
Teologie, nostalgie, discomanie… Ce se intampla cu mine? Probabil am baut prea mult lichid galben, distilat din prune si retinut o perioada in butoi de dud. E sezonul.