Cinefililor le este binecunoscut „secretul“ Cetateanului Kane, care pronunta obsesiv pana moare cuvantul „Rosebud“. Apropiatii si investigatorii oficiali nu elucideaza enigma, dar filmul genialului Orson Welles se indura in final de spectator. Nu era nici o taina: Rosebud se chema prima saniuta a copilului Kane, pierduta in palatul gigantic plin de lucruri adunate gramada. Ma surprind uneori ca pretaluiesc vreo prostioara ce-mi aminteste de frumoasele zile fara griji, cand a detine un cerc de metal pe care sa-l rostogolesti impins cu batul insemna ca ai cel putin un automobil Ford sau Cadillac. (Oare de ce, copii dintr-un sat fara prea multe legaturi cu lumea larga, nu ne inchipuiam ca avem vreun Mercedes, Renault ori Pobeda? Mister!) Cred ca pe aceasta dorinta s-a cladit fenomenul numit come-back. Sentimentul e unul firesc si, as zice, sfasietor de frumos. Ce-a facut industria showbiz din el, e alta poveste.
Picat din senin la player, noul album Cactus – Black Down (2016, Sunset Blvd Records) m-a lasat perplex. Vazand coperta intaia, am crezut ca este o remasterizare, comisa de vreun „expertnauc“ infigaret, a cine stie carei benzi uitate. Nu este. O repede privire pe dosul CD-ului, la coperta ultima, lamureste deplin: e un album complet nou, al carui creier pare sa fie Carmine Appice, bateristul cu alura si mustata de capetenie mongola. Omul figureaza primul pe lista instrumentistilor, e compozitor, e producator executiv etc. Din vechea componenta Cactus regasim pe chitaristul Jim McCarty, ale carui performante nu sunt la fel de celebre precum ale multora din generatia sa, dar de neuitat pentru cine le-a gustat la vremea potrivita. Iar vremea potrivita „tratamentului“ cu „extract“ de Cactus n-a fost tocmai perioada in care trupa opintea sa iasa in fata dintr-o multime de alte grupuri asemanatoare, adica in 1970-1972, nici cand a ratat primul come-back, prin 2006. {i nici acum, in 2016, cand sub auspiciile revenirii „old time of analog sound“, o trupa cu incapatanarea de-a face lucrurile ca „pe timpuri“ n-ar obtine un succes mai mult decat epustuflant. E o parere ultrapersonala ca anii cei mai buni pentru Cactus se numara intre 1980-2000. Schimbarea de generatii si de paradigma tehnologica petrecuta atunci a dat ragaz ascultatorilor impatimiti ai rockului sa (re)evalueze in liniste impresionantele realizari ale deceniilor precedente. Cactus beneficiaza de recunoasterea celor care pricep realmente despre ce-i vorba, nu neaparat sumedenie, insa devotati.
Probabil ca nu exista multe nume mai putin norocoase decat Cactus. Lasand la o parte frecusurile inerente domeniului, care au tinut trupa intr-un soi de anticamera a celebritatii, moartea vocalistului Rusty Day a cazut exact ca lespedea tombala. Tot ce-a urmat, atunci si recent, e doar zbaterea unor oameni care nu vor sa abandoneze. Admirabil efort, mediocre rezultate. Orice LP editat fara inenarabilul Rusty are sonorul deprimant al batutului apei in piua. Merite exista, cate pot fi atribuite deprinderii de-a canta profesionist, nu inspiratiei de moment. Ele fac albumele (de la V incoace, inca vreo trei) ascultabile. Comparatia cu primele doua este inevitabila. Ca si frustrarea ca auzi altceva.
O inabilitate manageriala (as putea numi altfel treaba in chestie?) aduce pe discul Black Down si inregistrari (inedite) din perioada glorioasa, cu Rusty Day intr-o singura piesa – Ultrasonic Blues. E ca picatura finala a unei otravi administrate in stil rock-and-roll (vezi acceptiunea data de eroii filmului Apocalypse Now). Cum naiba sa primesti, sa accepti, sa admiri cele opt piese precedente, agreabile si caznite in egala masura? Cum sa le iubesti?
Dar cum sa nu le ierti?