Cum poti urca paragraful de mai sus pe un ecran de cinema? Radu Jude nu cred ca si-a propus sa gaseasca echivalentul vizual al firisorului care tine lucrurile la un loc si al prozei lui Max Blecher. Oricum, pe ecran scrie clar ca filmul sau pleaca de la proza scriitorului interbelic, nu ca ecranizeaza Inimi cicatrizate, iar in interviuri Jude spune ca demersul lui a plecat dinspre prezent inspre trecut. Cu avertizarea ca n-am apucat sa vad filmul decat o data, notez mai jos doua vorbe, trei prostii.
Jude isi asuma destule libertati fata de text ca sa spulbere legenda fidelitatii fata de opera scrisa. Sub pretextul ca Blecher a murit in 1938, dar s-a intalnit cu antisemitismul in cimitirul din Roman, unde nu departe de mormantul lui e o groapa comuna cu cadavre din primul Tren al Mortii (vezi interviul acordat SDC), Jude introduce tematica antisemita nu atat pentru ca ea facea parte din discursul epocii de atunci, ci pentru ca s-a transmis si apartine discursului tot mai intolerant practicat azi (nu doar in Romania si nu doar impotriva evreilor). Deci titlul Inimi cicatrizate, care la primul nivel se refera la insensibilitatea corpului trecut prin experienta bolii, poate trimite la fel de bine si la inimile cicatrizate azi de efectele intolerantei (Aferim! cauta si el originile raului).
Prin asta filmul nu mai e unul de epoca – nu ramane fixat in 1937, cand Emanuel, alter ego-ul lui Blecher, e internat la sanatoriu cu morbul lui Pott, ci pluteste intr-o zona atemporala. Situatia ii convine lui Jude, care isi pune actorii sa declame de multe ori teatral si alege pentru coloana sonora (si ea bogata si ironica), hituri ale vremii, melodii pe care le ascultam azi cu nostalgie, imaginandu-ne tablouri mentale in care acestea erau ascultate in epoca. Filmul lui Jude e un tablou mental, nu o cronica a vremii. Cum ar putea fi? Jude n-a trait atunci – apropo, despre Cea mai fericita fata din lume, filmul sau de debut, spunea ca, in cel mai rau caz, le va arata oamenilor cum era Bucurestiul in 2009. E derutant & ironic si amestecul de stiluri de joc – Emanuel (interpretat de talentatul Lucian Teodor Rus) parca se stie privit (de noi, din prezent), de aceea joaca si pentru ultimul rand, in vreme ce Solange (interpretata de regizoarea sarba Ivana Mladenovic) e pe stilul minimalismului romanesc, in ciuda vestimentatiei si machiajului. Pentru ca interpreta nu are pregatire actoriceasca, jocul ei e cat mai firesc, de aici un contrast evident in scenele impreuna cu Emanuel care de multe ori par pe viteze diferite. Solange s-a vindecat si locuieste in oras; poate de aceea nu (mai) e teatrala ca restul pacientilor?
Radu Jude e un om destept – acceptand asta, iti asumi ca a prevazut mare parte din efecte – teatralitatea , ironia, parodia fiind printre ele. De asta tine si recursul la cartoane cu inserturi din textele lui Blecher – dincolo de ironia citatului, ele stabilesc un dialog cu opera literara, punand textul scris in postura replicii din filmele mute, scrisa pe cartoane. E si un dialog trecut/prezent, real/ireal samd. Sau optiunea pentru camera fixa (director de imagine, Marius Panduru), care transforma unele scene in mici scenete, iar alteori in copii parodice ale unor tablouri celebre, si nu din interbelic.
Cu toate astea, Inimi cicatrizate e fidel pana in amanunt cu detaliile epocii, ca si cum numai asa ar putea dovedi ca e o doar o copie palida. In mod ciudat, jocul asta il face sa intre intr-un mecanism inexplicabil care ii da uneori o stranie senzatie de (i)realitate imediata. Repetand incantatiile si formulele magice ale detaliului autentic, la un moment dat poarta se intredeschide si ai senzatia ca lumile (prezentul/trecutul, lumea reala/cinemaul) se intrepatrund. Poate la asta se refera membrii echipei cand vorbesc de strania atmosfera din timpul filmarilor. Sunt curioasa daca la a doua vizionare o sa mai am senzatia ca filmul are un mesaj incifrat pentru o perioada ce va veni.
Inimi cicatrizate, de Radu Jude. Cu: Lucian Teodor Rus, Ivana Mladenovic, Ilinca Harnut, Alexandru Dabija, {erban Pavlu, Marian Olteanu