Scumpe domnule Marie-Henri Bayle, scumpe domnule Stendhal, daca imi ingaduiti, caci asa v-au pastrat secolele recente, tin sa va aduc la cunostinta urmatoarele fapte oarecum scandaloase.
Ne aflam in secolul XXI, in mileniul al III-lea, iar in tara in care supravietuiesc de treizeci si trei de ani, undeva inspre Rasarit, tocmai am auzit pentru prima data – la cel mai inalt nivel in stat – invocata literatura dumneavoastra.
Situatia este urmatoarea: avem un prim-ministru care poarta si prenumele Julien. Mama dumnealui a fost indragostita, iata, de o anumita parte a operei dumneavoastra.
Pe de alta parte, avem si un fost sef de cabinet, o lichea, un sinsitru impostor, un jalnic plagiator, cercetat in prezent pentru nenumarate hotii. Iar acesta a indraznit – de la grozava inaltime a inculturii sale – sa il batjocoreasca pe Julien Sorel. Da, nu s-a marginit la a-si ataca adversarul politic, a emis consideratii (desigur tampe) despre Julien al dumneavoastra. Bineinteles ca nu a citit din acest volum nici macar prima pagina.
Nu ma numar defel printre fanaticii care nu stiu sa primeasca, cu umor temperat, un atac, fie si din oportunism, la un personaj literar. Dar nu asta conteaza.
Caci asa, chiar asa, domnule Stendhal, mi-am amintit ca nu mi-am indeplinit o obligatie pe care mi-am impus-o de ceva vreme: sa nu treaca nici un an fara sa va citesc. Iar 2016 (aici ne aflam deja) aproape ca se sfarsea. Nu stiu ce-a fost cu mine, va rog sa ma iertati.
Si mai cumplit, abia in anul acesta am ajuns pana la Despre dragoste. Cred ca nu veti fi foarte indignat sa aflati ca tocmai acum am descoperit-o. Nu este intru totul vina mea – stiti atat de bine ce destin a avut acest amplu eseu (intre 1822 si 1833 ati vandut fix saptesprezece exemplare, ceea ce – ca scriitor lipsit de succes comercial – desigur ca ma umple de incantare). Sa spunem ca a fost mai putin tradus si ca insuccesul sau comercial continua. Dati-mi, de asemenea, voie sa consider ca e bine ca e asa. Nici consideratiile despre dragoste nu se cuvine sa fie pentru oricine.
Scumpe domnule Stendhal, v-am citit aceasta carte din pozitia omului care a cunoscut toate fazele pe care le-ati consemnat atat de riguros. Ma aflu, totodata, in pozitia celui care prefera oricand o suferinta din amor unei pungi cu galbeni. Ma mai leaga de dumneavoastra si iubirea pentru soarele care straluceste deasupra Italiei, si nu numai, nu numai. De aceea, va spun sincer, desi brutal: fascinanta dumneavoastra teorie cu privire la cristalizarea dragostei nu mai este de actualitate.
Timpurile noi au spulberat si acest mister. Oamenii se intalnesc, de-acum, repede, pentru a se uita si mai repede. Oameni continua sa se nasca, dar imi pare rau sa va informez ca se intampla astfel numai dintr-o inertie a naturii noastre. Dragostea traieste vremuri sumbre. Intotdeauna a fost asa, fireste. Dar niciodata nu a fost chiar asa.
Scumpe domnule Stendhal, as vrea sa va mai intreb si cum de ati avut curajul, daca nu nebunia, unei asemenea lucrari. Cum de ati putut nascoci o asemenea preocupare?! Departe de mine de a nega importanta acestei magnifice intreprinderi – sa explici amorul, sa scrii o fiziologie a iubirii ! Grozava indrazneala, domnule, grozava!
Scumpe domnule Stendhal, adaug ca am cazut si eu, de atatea ori, victima iubirii-vanitate si am pretentia ca m-am vindecat de adolescenta. Sunt inca destul de tanar, dar indraznesc de asemenea sa nadajduiesc sa va intalnesc in curand, fie si in eternitate, si sa purtam o discutie ampla despre chestiunile amorului.
Scumpe domnule Stendhal, mi-as sacrifica, pe loc, amintirea unei iubiri trecute, oricare, la alegerea dumneavoastra, numai si numai pentru a va citi un nou eseu despre dragoste, acum, in lumina realitatilor curente.
Desigur ca exagerez. Dar, nu mai putin, visez ca intr-o zi…