— Acu-i acu’… La etajul opt? Cum urcam noi toate astea? Noroc cu liftu’.
Cativa copii aparura ca din pamant, sa asiste la spectacolul oferit gratis.
— Ma drace, ia hai incoa’. Trage-o fuga si chema liftu’.
— Nu pot, nene. E stricat, de-abia maine-l repara.
El zambi resemnat, iar soferul mormai o injuratura.
— Ei, de-acu’, doar n-am sa te las cu cortu-n strada!… Cine te-a pus sa te muti de la casa la bloc?
— Nu ma mai intelegeam cu gazda…
— De-aia nu-mi place mie blocul. Asa nici nu poti muri linistit. Cum iti coboara sicriul? Daca te scapa si te sfarma-n bucati? – se urca in camion. Gata, hai la treaba? Ducem mai intai ce-i mai greu…
Dulapul si masa erau mai grele. In nici un caz nu era posibil sa le care o singura persoana. Apoi sacii cu carti. Pusera pe unul din copii sa stea de paza in schimbul unui bacsis. Au dat dulapul jos din camion si, icnind, se indreptara spre usa blocului.
Au urcat doua etaje, cucerind treapta cu treapta, soferul indemnand si injurand, el tacut, simtindu-si inima in tample. Facura o pauza.
— Dar nu prea-ti place sa vorbesti, comenta soferul.
— Asa-i felul meu. Mai mult ascult. Matale ai vazut lumea, ai ce povesti. Eu stau mai mult in casa si citesc… Spuneai ceva de concentrare.
— Ehei, mai baiete, tu esti tanar, n-ai trait – apuca din nou dulapul –, dar ce-am vazut eu!… Te-ai speria! Numai la Canalul Dunare-Marea Neagra… Hai, inca un pic, acum!… Daca ti-as povesti… Hopaaa! Hopaaa!… Ai ramane cu gura cascata. Pe atunci… Usurel, sa nu-l scapi!… Conduceam un buldozer…
Au mai urcat doua etaje. Se oprira din nou.
— Nu era zi lasata de la Dumnezeu sa nu moara vreun om. Iti fugea pamantul de sub picioare. Se tot rupeau malurile de pamant si cadeau de-a valma peste oameni… {i-i trimiteau ca pe caini acasa, ziceau ca nu s-a respectat protectia muncii… Ia dulapul!
— {tiu si eu cate ceva… Aah! }ine un pic, am apucat prost… S-au scris carti despre asta… Hoop! Hoop!… Acolo-i duceau pe cei invatati… Vezi la perete!… Mureau… Acu’, hai!… Pe capete. Nu erau obisnuiti cu munca…
Alta pauza.
— Cand m-a luat pe mine-n concentrare, lucram pe-un tractor.
M-au prins c-am furat motorina si, ca sa nu fac puscarie, m-au trimis la Canal. M-am obisnuit repede cu buldozerul, imi placea, atata doar ca-mi era dor de femeie si de casa… Hai ca ne prinde noaptea!… Iti dai seama?… L-ai prins bine?… Era frumos sa muncesti pe fundul canalului si sa gandesti ca pe deasupra capului tau… Mai asa, ca-l zgarii!… Au sa pluteasca vapoare… Intr-o zi, la pranz, m-am urcat in buldozer, sa mananc mai la umbra… Inca putin si-ajungem!… Si numai ce-i vad pe toti fugind care-ncotro, ca furnicile… Mai incet, ca-l scap!… Auzeam un huruit, da’ am crezut ca-s niste masini… Hopaaa! Hopaaa!… Si numa’ ce-nteleg ca urlau vreo doi la mine: „Malu’, baaa, malu’!“. Ies sa vad ce naiba, cand colo, m-a luat valul de pamant cu tot cu buldozer si m-a dat de-a dura de cateva ori… Hai c-am ajuns!…
Rasuflara usurati si asezara dulapul in fata usii. In timp ce el scotocea dupa chei prin buzunare, soferul continua:
— Am lesinat de frica, dar n-aveam nici pe dracu’… Cand m-am trezit, eram cu capul in jos, intre manete, si aud pe unul de sus, de pe buldozer: „Ba, s-a dus si asta-n ma-sa, saracu’!“.… Dar am scapat, ca m-a aparat Dumnezeu…
Au impins dulapul in camera, pana langa perete si-au iesit trantind usa dupa ei.
— Asculta ce-ti spun eu, zise soferul, in timp ce cobora scarile, Dumnezeu nu moare, asa sa stii… Numai Dumnezeu m-a putut scapa viu si nevatamat de nenorocirea aia!
Ar fi vrut sa-l intrebe daca nu cumva tot Dumnezeu starnise nenorocirea aceea, dar se opri cu gandul in alta parte. Urcara mult mai usor masa, apoi incepu un du-te-vino cu caratul cartilor…
„La ce naiba iti trebuie atatea carti?“, gandea soferul ostenit, cu un sac de carti in spate. „Ai carte, ai parte, pe naiba!… Cuvinte multe care nu spun nimic!… Asa innebuneste omul!“