Am mai scris, tot sub palaria acestei rubrici, despre anomaliile cu Teatrul „Stela Popescu“ si Festivalul de Dramaturgie „Rodica Popescu-Bitanescu“, ambele aparute, cu o subventie mai mult decat generoasa, tot prin manevre obscure. Li se alatura acum Teatrul Principal, caci despre el este vorba. O denumire neinspirata, chiar daca pe site scrie ca justificare ca este „in subordinea Teatrului Principal din Barcelona“! Imposibil: nici o institutie publica dintr-o tara nu poate fi subordonata unui teatru din alta tara! Tot de pe site-ul noii scene bucurestene aflam o scurta istorie a confratelui barcelonez: „Teatrul Principal Barcelona este cel mai vechi teatru din Barcelona. A aparut sub denumirea de Teatrul Sfintei Cruci, iar incasarile din reprezentatii erau destinate acoperirii cheltuielilor Spitalului Sfintei Cruci. […] Edificiul original avea structura unui teatru de comedie din lemn si a fost reconstruit de mai multe ori. Noul teatru mai somptuos a fost inaugurat in anul 1788. In anul 1840 a primit numele de Teatrul Principal si si-a mentinut denumirea pana in ziua de azi“. Ce legatura are asta cu Romania?!
Sa revenim pe Dambovita ca sa descoperim ce misiune artistica isi asuma Principalul autohton. Pagina web precizeaza ca „functioneaza ca o institutie publica de cultura, de importanta nationala si internationala, cu personalitate juridica, institutie de spectacole, de repertoriu, finantata din venituri proprii, donatii, sponsorizari si subventii acordate de la bugetul de stat“! Se tinteste sus, obiectivul principal fiind „promovarea valorilor cultural-artistice, autohtone si universale, pe plan national si international“!
Acum, ca ne-am lamurit in privinta ambitiilor estetice, sa vedem cine le va implini: „Numeroase generatii de actori straluciti vor evolua pe scena Teatrului Principal. Teatrul va gazdui adesea turneele unor companii din strainatate si prezinta, la randul sau, spectacole pe diverse scene internationale, in cadrul unor parteneriate bi si multilaterale“. Deocamdata, printre actorii care „trudesc“ acolo se numara Florin Zamfirescu, Adriana Trandafir, Carmen Tanase, Adrian Paduraru, Lucian Ghimisi, Andreas Petrescu, Anca Dinicu, Cosmin Vijeu etc. Pe afis figureaza patru spectacole. „Sunt vechi, domnule“, vorba lui Caragiale: acestea au fost lucrate in sistem independent cu sezoane in urma, plimbate prin toata tara, iar acum, iata, au trecut sub umbrela Principalului nou-nascut: Ma mut la mama!; Ma mut la…tata?; Ma mut sau nu ma mut, aceasta-i intrebarea. Toate, regizate de Gelu Colceag; toate, fara autor; toate cu Gabriel Fatu in distributie. Pentru cei ce nu stiu, Gabriel Fatu era foarte popular cand modera talk-show-uri la OTV-ul lui Dan Diaconescu, din al carui partid a si intrat pe listele de consilieri locali la carma Bucurestiului. Uite cum se leaga lucrurile, caci incidental Gabriel Fatu e si presedintele Teatrului Principal. O presedintie la care nu se stie cum a acces, caci in Romania, conform legii managementului institutiilor publice de cultura, acestea sunt conduse de un manager/director.
Seria ineptiilor continua abundent in prezentarile facute spectacolelor. Iata o mostra: „Ma mut la… tata ? – Oricine a vazut Ma mut la mama ! si-a pus intrebari. Una dintre ele insa a fost cea mai importanta: «Oare Florin Piersic este iubitul mamei?». E clar ca trebuie sa vezi partea a doua. Nu doar ca sa afli raspunsul. Trebuie sa te simti la fel de bine ca atunci cand ai vazut Ma mut la mama! Sa razi continuu, din momentul in care intri in sala de teatru, pana cand se termina spectacolul. Sa simti ca merita fiecare minut pe care l-ai petrecut acolo! E un serial. Primul serial din teatru. Probabil vei avea senzatia ca ar trebui sa vezi neaparat prima parte, ca sa o intelegi pe a doua. E pacat sa pierzi primul episod, e adevarat, dar sigur ai sa intelegi povestea din episodul doi, numit Ma mut la… tata?. Pentru ca… cineva are grija de asta. Pentru ca fiecare spectator trebuie sa se simta ca si cum ar asista la o scena din propria familie. Povestea e simpla. O mama care, desi are aproape 60 de ani, se simte inca tanara si ar vrea sa aiba un iubit, fiind singura de multa vreme. Vrea sa traiasca. Cei doi baieti ai ei, desi trecuti de 35 de ani, nu pot sa inteleaga ca mama are o viata si trebuie sa se bucure de ea. Asadar, mai apare un personaj. Iubitul ei! Cine este acest iubit, de ce nu il accepta baietii si cate ii fac ei, pentru a scapa de el… nu iti vom spune acum. Pentru ca NU e o poveste de scris intr-o revista. E una de vazut pe scena… si apoi de scris in mai multe reviste… O poveste adevarata de viata a fost transformata intr-un spectacol pe care sa nu il uiti usor. Unii zic ca e o poveste trista. Altii spun ca nu au ras atat de tare, de 20 de ani. Ramane sa te convingi singur!“.
Mottoul Principalului este, culmea, identic cu al Teatrului National „I.L. Caragiale“ din Bucuresti: „Un teatru nou pentru un public nou“ (?!), iar aspiratiile au si forma concreta a cifrelor: „Cu o medie de 21 de reprezentatii si peste 8840 de spectatori pe luna, Teatrul Principal va fi, de departe, cel mai vizitat dintre teatrele romanesti“. Pe 17 decembrie va lovi cu o premiera: „Si, cum e o vorba din popor, «Teatrul incepe cu Caragiale»! Sa incepem! O noapte furtunoasa intr-o montare clasica, cu actori consacrati, dar si cu tineri din noua generatie, o versiune fara efecte speciale care respecta atat textul autorului, dar si insusi autorul. Un spectacol mereu actual, plin de umor si adevar, ideal pentru iubitorii de comedie si, mai ales, pentru tinerii care «se intalnesc» cu Caragiale in programa scolara“. Bietul Caragiale! Regia, scenografia, ilustratia muzicala: Teodora Campineanu; cu Gabriel Fatu in capul distributiei! La Sala Dalles, doar temporar, „in perspectiva construirii unei cladiri si a redimensionarii institutionale aflate in plina desfasurare“.
Mi-am petrecut cateva ore navigand pe site-ul Teatrului Principal din Bucuresti, care sfideaza nu numai orice urma de bun-simt, dar se plaseaza si in plin dispret fata de regulile minimale ce regleaza mecanismele societale. Inca mai sper ca e doar o gluma proasta si nu o noua caricatura de proiect cultural platit din bani publici.