Scumpe domnule Buzzati, va precizez de la inceput pozitia mea: va invidiez. Va invidiez atroce pentru viata, jurnalismul si literatura dumneavoastra.
Domnule Buzzati, sunt gazetar. E o meserie care a cunoscut deja falimentul, asa ca s-ar putea spune ca perseverez intr-o naluca. Imi tarasc zilele si am mai mult trecut decat viitor.
Si cum sa nu va invidiez, domnule Buzzati, cand v-ati nascut intr-o familie nobiliara si v-ati implinit visul de la inceput pana la sfarsit? Cum sa nu va invidiez, cand de patru ani nu mai am redactie, deci casa, deci familie, iar domnia voastra ati scris toata viata la un singur cotidian (acesta a fost si cel mai intim dintre visele mele) si unde mai socotim ca acesta era „Corriere della Sera“, in acel Milano…
Va invidiez, domnule Buzzati, pentru reportajele dumneavoastra din Etiopia si pentru corespondentele dumneavoastra de razboi, incarcate de atata umanism, chiar daca descriu o lume nebuna, deci brutala.
Si va mai invidiez, domnule Buzzati, pentru cronicile dumneavoastra sportive, despre Il Giro. Sunt un urmaritor fanatic al Turului Ciclist al Italiei, iar chiar si acum, in secolul in care am ajuns, tot n-am citit cronici mai adevarate decat ale dumneavoastra, cronicile unui om care abia deschidea ochii spre ciclism, si tocmai de aceea vedea atat de limpede.
Si va mai invidiez, domnule Buzzati, pentru ceea ce se spune ca ar fi capodopera dumneavoastra, pentru Desertul tatarilor, dar eu nu sunt de acord cu aceasta ipoteza. Eu am indrazneala (sau dementa, imi e totuna) de a crede ca nu au fost diferente majore intre gazetaria si romanele dumneavoastra. Pretutindeni, aceeasi generozitate in luciditate, frumusete si parabola.
Si va mai invidiez, domnule Buzzati, si pentru ca v-a tradus Camus – si pentru cum v-a tradus Camus –, pentru piesele dumneavoastra de teatru si pentru libretele muzicale, si pentru povestirile dumneavoastra scurte, bijuterii la care nu multi pot spera.
Domnule Buzzati, sunt in plina lectura a romanului O dragoste si ma trezesc inspaimantat iubindu-l pe arhitectul Antonio Dorigo, acest barbat la mijlocul vietii (ma tem totodata ca eu am depasit deja de mijlocul vietii mele, care se anunta scurta), incredintat ca este un barbat urat, fara trecere la dame.
M-a induiosat, m-a induiosat va spun, pasiunea lui de a intretine relatii numai cu prostituate, nadajduind totusi, astfel, la o onestitate intre femeie si barbat pe care doar aici o mai poate gasi. M-a induiosat dragostea sa, cand animalica, cand angelica, daca nu e prea mult, pentru Laide, acea balerina adolescenta, acea balerina din corpul de balet al teatrului Scala, o dragoste care decade in obsesie, cum li se intampla atat de des iubirilor.
M-a induiosat pana si lipsa temporara de scrupule a Laidei si imensul desert fara amor, in care arhitectului i-a fost dat sa traiasca atat. Nu ati avut mila fata de ratacirile acestui celibatar, nici odios, nici bun, acest simplu om privind ochiul orbitor al senectutii. Bine ati facut: tot asa ar fi procedat si viata insasi.
Laide, Laide, Laide!, o curva, desigur, dar nu o curva ca toate celelalte, nu-i asa, domnule Buzzati?, nu-i asa?, pentru ca o curva iubita inceteaza sa mai fie o curva si devine altceva atunci cand, totusi, dragostea…
Domnule Buzzati, am plecat din cartea dumneavoastra cu doua idei fundamentale. Le voi folosi fara rest. Prima: sa o las moale cu whiskyul, chiar si cand inima sangereaza. Doi: ca atunci cand, totusi, dragostea exista, uiti de moarte, uiti cu desavarsire ca moartea exista.
Pentru restul vietii care mi-a ramas, acestea doua imi sunt de ajuns.