Cand ascult blues, nu-mi trebuie nimic. Uneori, chiar si paharul cu vin sau cu whisky, vodca, rom ori palinca ramane uitat pe coltul mesei. Cand ascult blues, ma simt integrat universului, ca un atom oarecare. Cand ascult blues, simt ca traiesc etern, ca nu m-am nascut vreodata si ca moartea nu poate fi decat o schimbare de orbita. Cand ascult blues, disperarea de a exista devine o dulce ispita ce se transforma lent si implacabil in opusul ei: in bucuria de-a nu mai fi. (Si-mi dau seama deodata de ce compatriotul nostru Emil Cioran, exilat la Paris, a putut scrie acele marturii si anateme despre existenta si neant: omul era terciuit, realmente, de muzica. Sunt atatea pasaje in care Cioran descrie fastuos ravagiile muzicii asupra sa, incat mi se pare inutil sa le comentez.) Fiecare iubitor al artei sunetelor e bulversat de un anume gen, sau chiar de mai multe. Pentru mine, bluesul este factorul distructiv. Si constructiv.
Impartirea pe genuri face obiectul muncii diversilor chibiti, fara de care industria spectacolului n-ar putea livra cele mai placute si trecatoare senzatii. {i bluesul a fost feliat, portionat, pus in recipiente de plastic si vandut cu taraita, ca sa iasa cat mai mult profit. Blues acustic, blues din Delta, piano blues, blues de la Chicago, blues de pe Coasta Vestica, blues urban, blues rural, blues din mlastini, blues din trenuri, blues-rock, blues de chitara din Texas, blues britanic, blues scandinav, blues australian si asa mai departe. (Nu exista insa blues african, nici irlandez, fiindca din simbioza americana a celor doua regiuni geografico-umane, atat de diferite, provine „adevaratul“ blues!) Daca opresc putin sirul cuvintelor si privesc subgenurile enumerate, sunt nevoit sa recunosc un lucru poate straniu: nu toate stilurile ma lovesc asa cum am schitat in primul paragraf. „Executia“ completa e semnata de blues-rock. Iar killerul perfect este azi Joe Bonamassa.
Anul 2016 consemneaza doua aparitii in discografia lui Joe: Blues of Desperation (lansat in 25 martie) si Live at The Greek Theatre (23 septembrie), ambele sub eticheta J&R Adventures LLC, distribuite mondial de Provogue/Mascot Label Group. Primul este un album inregistrat in Grand Victor Sound Studios din Nashville, impreuna cu cativa dintre cei mai apreciati instrumentisti ai capitalei muzicii. Sunt 11 compozitii originale semnate Joe Bonamassa (ajutat de alti cinci autori), cantece care vorbesc despre chitarist si problemele sale, cu trimiteri la tema binecunoscuta din istoria umanitatii (si a SUA, in particular). ~nca o data, Bonamassa demonstreaza ca este ancorat in prezentul confuz, incercand sa vorbeasca (si) pentru cei care nu pot: „The heavens may fall and the rain may come/ You fight and you die but what’s done is done/ Smile at me, while I live in damnation/ Trying to make sense of these blues of desperation“. Discul etaleaza din plin virtuozitatea chitaristului, aflat la varful formei (vezi si amanuntul ca utilizeaza nu mai putin de 13 chitari din valoroasa colectie personala). E insa si-o proba de maturitate ce pare sa anunte alte ispravi uimitoare.
O dovada in directia asteptata este al doilea titlu, pus in circulatie sub forma de CD, LP, DVD si Blu-Ray. Concertul de la Greek Theatre din Los Angeles il aduce in lumina pe urmasul incontestabil al celor trei neasemuiti King ai bluesului: Freddie, Albert si B.B. 22 de piese din repertoriul acestora, daruite pe durata a 2 ore si 17 minute, nu-ti lasa o clipa de lancezeala. Am vazut de vreo sapte ori spectacolul si am ascultat CD-urile pana mi s-a umplut fiinta de lumina si bucurie.
Sa fi fost acolo, intram in evanescenta.