Facand cativa pasi mari prin istoria teatrului, constatam ca multa vreme piesele erau structurate in cinci acte, uneori cu prolog sau epilog, fiecare act organizat pe scene si tablouri ca subdiviziuni generate de logica teatrala. Transpuse scenic, ele ajungeau cam la doua-trei ore de reprezentatie, segmentata printr-o pauza, spre a oferi publicului si artistilor ocazia unui binevenit respiro. Originile pauzei nu se pot stabili cu precizie, dar istoricii inclina sa sustina ca obiceiul de a opri temporar fictiunea teatrala coboara in secolele XVI-XVII. Incintele teatrale si scena erau eclerate cu lumanari, iar reprezentatia era intrerupta cand „reflectoarele“ din ceara se topeau si trebuiau inlocuite. Cam tot de pe atunci, in acest interval negustorii ambulanti isi ofereau produsele spre vanzare pentru castiguri financiare si pentru a-i mentine pe privitori la teatru. Pe filiera franceza a patruns in romana un sinonim elevat pentru recreatia teatrala, antract, cutumele din Hexagon aducand pe scena, in secolul al XVIII-lea, intermezzi cu mici fragmente dansate, cantate ori vorbite, fara legatura cu actiunea dramatica ori subiectul piesei. Rostul entr’acte-lor era inveselirea amatorilor de arta si fidelizarea lor.
Indiferent de forma si de intindere, pauza a aparut din necesitate si tot de aceea continua sa existe. E necesara publicului, care nu se poate concentra decat un timp limitat. Dar e necesara si artistilor, care au nevoie de ajustari ale decorului, de schimbarea costumelor si de cateva minute (in epoca moderna, pana la 20’), pentru a-si reface energiile fizice si mentale. In Statele Unite, e de uz cotidian expresia „ai o vezica de Broadway“, vizand un alt aspect ce justifica existenta pauzei: fiziologia umana. Deloc de neglijat! Li se alatura motivele comerciale, importante in Apus, unde la bufetul teatrului se poate consuma un pahar de sampanie sau un alt drink, se poate lua o gustare, se socializeaza.
Sunt montari care mizeaza pe punerea la incercare a andurantei privitorilor
istoria dramaturgiei universale sunt sumedenie de autori care si-au imaginat si scris piesele fara a avea in vedere vreo pauza. Shakespeare este exemplul clasic, dar de-a lungul timpului regizorii au trecut peste vointa autorului. Regula nescrisa, dar de aur, e ca momentul ales pentru temporara intrerupere a actiunii dramatice sa nu fractureze intelegerea subiectului si emotionarea publicului. S-au inregistrat, fireste, exceptii. O pauza neobisnuita a fost la Iulius Caesar regizat de Stephen Pimlott (Royal Shakespeare Company, 1991) care a decis ca intervalul sa aiba loc dupa actul 4, scena 1, pentru a se face schimbarea de decor! Justificarea solida venea din faptul ca atunci se muta actiunea din Roma pe campul de batalie de la Filippi. Bizareria era alta: complicatele ajustari scenografice necesitau 40 de minute; in consecinta, atat a durat intervalul. In timp ce a doua parte a reprezentatiei a mai tinut doar 35 de minute. Intr-un fel relativ asemanator a procedat Silviu Purcarete in montarea omonima de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, decizand ca pauza sa survina in acelasi punct al piesei. Scenariul romanului comprimase piesa, regizorul taind semnificativ din text, iar scenografia era minimalista, astfel incat antractul putea fi eliminat. Spectatorii au fost totusi nedumeriti spre intrigati, intrucat segmentarea a risipit din energia extraordinara a mizanscenei, iar ultima parte a fost foarte scurta.
Sunt montari care mizeaza din start pe punerea la incercare a andurantei privitorilor, realizatorii excluzand intentionat pauza. Belgianul Ivo van Hove a creat trilogia shakespeariana Coriolan, Iulius Caesar si Antoniu si Cleopatra (2010) intr-o versiune continua de sase ore. Raporturile cu spectatorii ieseau din canon, facandu-i participativi. Doritorii aveau ingaduinta de-a iesi si reintra in sala ori de cate ori doreau, erau incurajati sa interactioneze cu interpretii, sa mearga in spatiul de joc, printre actori, sa inregistreze secvente video si sa transmita live, sa utilizeze cele cateva computere din scena pentru a posta pe retele de socializare in timp real.
Un alt belgian, artistul Jan Fabre, a conceput real time performance-ul Muntele Olimp (2014) exact in spiritul ideilor aristoteliene, „in spatiul unei revolutii solare“, adica fix 24 de ceasuri. Primele 30 de minute nu puteai parasi sala, dar apoi erai liber s-o faci ad libitum. In foiaer gaseai mini-bufete cu bauturi si mancare, canapele si un soi de perne uriase pentru dormit, unde spectatorii trageau cate un pui de somn. In total, pe parcursul spectacolului care incepea la ora 17 si se incheia a doua zi la aceeasi ora, au fost opt pauze de somn pentru dansatori si public, fiecare de cate o ora; cea dintai, dupa sapte ceasuri de spectacol.
Toate, la vedere, incluse in regie. Performerii insisi s-au culcat o ora direct pe scena, in saci de dormit. A fost o experienta rara, dar justificata in fiecare minut. Nu o extravaganta artistica, ci un produs teatral perfect intemeiat estetic.