Spre deosebire de spectaculoasele Memento sau Inception (ambele de Christopher Nolan) cu care a fost comparat, Remainder mizeaza pe o recuzita sobra si teatrala, mult mai potrivita pentru a ilustra geografia mentala a eroului. Asta si fascineaza la film – capacitatea de a transforma spatiul mental in spatiu fizic, relatia vaga dintre ele care te face sa le poti confunda sau sa le crezi confundabile, usurinta cu care se joaca inainte-inapoi pe axa timpului pana il face sa devina circular. Recunosc ca nu am citit cartea, n-am apucat, dar am senzatia ca mi-ar placea mai putin decat filmul. Scriind acum cateva saptamani despre SF-ul Arrival (al canadianului Dennis Villeneuve), cred ca am spus ca nuvela de la care pleca, Story of Your Life, de Ted Chiang, stabilea jaloanele temporale tocmai prin timpurile verbale pe care le folosea, lucru pe care cinemaul il face prin montaj. Asta se intampla si la Remainder – spectatorul are intotdeauna senzatia ca ceea ce vede pe ecran e prezentul actiunii, dar felul in care scenele sunt montate e cel care stabileste directia curgerii timpului, ordinea evenimentelor. As fi curioasa sa citesc romanul ca sa vad cat din structura povestii este a lui Tom McCarthy si cat a scenaristului-regizor Omer Fast, care e un artist vizual (israelian stabilit la Berlin) aflat la primul lungmetraj.
Am aflat dintr-un interviu ca punctul de plecare a fost un fel de diagrama, de harta a romanului. La fel de interesant mi se pare ca romanul e scris doar la persoana intai. Ceea ce spune regizorul ca te loveste cand citesti cartea – faptul ca esti absorbit in mintea acestui om ciudat – e translat vizual intr-o poveste care de la inceput si pana la final se desfasoara tot in mintea eroului. O lume interioara pe care el o construieste, de fapt, pas cu pas, din ate si resturi (remainder). Nu cred ca am vazut prea multe filme unde flashbackul si déja-vu-ul sa fie folosite mai inteligent. Tineti minte cum facem toti cand traim un déja-vu? Incercam sa ne incordam/relaxam creierul ca sa reintram in starea respectiva, ca atunci cand vrem sa ne reintoarcem intr-un vis, scufundandu-ne treptat, incercand sa rechemam starea, sa ne cuplam pe frecventa ei. Asta incearca si eroul sa faca, realmente punand in scena ceea ce par niste vise, niste fantasme.
E fascinant si felul in care Fast trateaza caracterul subiectiv al memoriei, faptul ca ne raman in minte persoane si gesturi nerelevante pentru o scena anume si care doar noua, printr-un proces de semnificare totusi strain, ne spune ceva (legat de ceea ce reprezentam, cu trecutul si constructia noastra interioara) la momentul respectiv.
Din punct de vedere dramaturgic, memoria subiectiva aduce suspans si il trimite pe spectator pe piste false, paralele cu cele conspirationiste. Acest amestec de policier si thriller psihologic e bine dozat.
Mai mult decat orice insa, cred ca filmul iti taie rasuflarea prin caracterul lui circular, ceea ce il face sa semene cu o demonstratie aproape matematica, fascinant de riguroasa la fiecare vizionare. Aceasta rigoare ii lasa foarte multa libertate spectatorului, care se simte aproape imboldit sa puna umarul la construirea unor lumi imaginare/reale.
Fragmentar/Remainder, de Omer Fast. Cu: Tom Sturridge, Cush Jumbo, Ed Speelers. Filmul a avut premiera in sectiunea Panorama a Festivalului de la Berlin, 2015.