Scumpe domnule Steinbeck, am ajuns, cititor, in aceasta adolescenta a mileniului al III-lea, la deplina maturitate. Am fost indragostit de Scott Fitzgerald si de Charles Bukowski si de Carson McCullers si de Truman Capote si de batranul William Faulkner si, putin mai tarziu, de Papa Hemingway, desigur. Acele vremuri au trecut.
Sunt in masura sa va anunt ca sunteti, la cata literatura nu stiu inca, cel mai mare scriitor american din secolul XX. {i nu am ajuns pana aici dupa ce am traversat Fructele maniei sau La rasarit de Eden. Fireste, le-am parcurs la timpul lor. M-am incantat de Joia dulce si de Jurnalul rusesc si de Perla si de Calatorii cu Charley si, mai ales, de Cartierul Tortilla. Dar pana la acest deznodamant m-a adus Poneiul rosu, o carte care nu trece printre cele insemnate din opera dumneavoastra. Din nou, autorii acestei omisiuni se fac vinovati de prostie in forma continuata.
Poneiul rosueste o realizare grozava! Nu cred sa fie zece scriitori in toata istoria oamenilor care sa ne fi lasat o descriere mai puternica decat aceea a diminetii in care Jody isi prezinta poneiul rosu – magnificul Gabilan – prietenilor.
Iata: „Pana in ziua aceea, Jody nu fusese decat un baiat imbracat in salopeta si camasa albastra – mai tacut decat restul, ba chiar banuit de oarecare lasitate. Pustii mosteneau admiratia veche de sute de mii de ani a pedestrasului fata de calaret. Stiau instinctiv ca un om calare este mai presus de unul care merge pe jos atat spiritual, cat si fizic. {tiau ca Jody fusese smuls in chip miraculos de la nivelul de egalitate cu ei si plasat deasupra lor. (…) Jody prinse curaj. {tia si el superioritatea calaretului“.
E adevarat ca nu toti criticii s-au dovedit tampiti. Uite, de pilda, „The New York Times Book Review“ a consemnat: „Scrise de o alta mana, aceste povestiri rafinate si delicate ar fi putut parea terne si neinteresante, insa, iesite din mainile lui Steinbeck, ele sunt aur curat“.
Nici „The New York Sun“ nu greseste atunci cand noteaza: „~n Poneiul rosu se remarca finetea artei lui Steinbeck, iar valoarea cartii sale se datoreaza in mare masura si faptului evident ca autorul cunoaste in detaliu locul despre care scrie. E un bun cunoscator al cailor, stie toate amanuntele despre ei, stie ce se intampla in mintea acestora – si e cu certitudine si un bun cunoscator al copiilor, e incantat de ei, altfel n-ar fi reusit sa il descrie pe Jody asa cum a facut-o“.
Da. Da! Din nou, scrisa de altcineva aceasta observatie banala – se simtea foarte trist – capata la Steinbeck o inaltime pe care as numi-o morala. De altfel, aceasta inaltime morala e ceea ce v-a ridicat la aceasta altitudine in istoria sentimentelor mele.
„The Nation“ sublinia ca in Poneiul rosu se puncteaza ideea fundamentala ca omul nu trebuie rupt de mediul sau natural. Asa este, asa este, dar e si ceva mai mult: in Poneiul rosu se vede, pur si simplu, bucuria de a spune povesti.
Cred ca ideea fundamentala a operei dumneavoastra, domnule Steinbeck, aceasta ramane: omul supravietuieste spunand si ascultand povesti. Abia astept sa o dezbatem, in curand, la intalnire.