De fapt, Festivalul de la Berlin i-a facut safteaua cu Jackie, pentru ca lui David Arronofsky, care era presedintele juriului, i-a placut El club si si-a dat seama ca chilianul s-ar putea descurca cel mai bine cu scenariul lui Noah Oppenheimer. Arronofsky trebuia initial sa prelucreze scenariul acestui jurnalist TV despre saptamana de dupa asasinarea lui JFK din 22 noiembrie 1963, care scenariu era concentrat pe persoana vaduvei si pe interviul pe care ea il da revistei „LIFE Magazine“, plus flashbackurile inerente. Arronofsky a renuntat la regie, dar a ramas in proiect ca producator. Rachel Weisz, care trebuia sa joace, a iesit, fiind inlocuita cu Natalie Portman. Larraín recunoaste intr-un interviu ca inca de la prima intalnire cu Portman i-a pus in vedere ca el face jocurile, iar ea trebuie sa se supuna ori nu semneaza contractul.
Cred ca in general asa a fost, dar mai cred si ca Portman, care s-a pregatit foarte mult (ea insasi fiind foarte tenace), l-a deviat pe chilian cu cateva grade de la pista propusa. Manohla Dargis de la „The New York Times“ scrie ca Natalie Portman joaca, de obicei, in propria ei minte. Cred ca e un fel de-a spune ca e mult prea vizibila in personaj si ca e ceva autosuficient in usurinta de a juca bine. Jackie e un film cu foarte multe auuri, dar interpretarea lui Portman nu e unul dintre ele. O recomandau pentru rol nu vaga asemanare fizica cu personajul, cat capacitatea de a schimba foarte usor registrele, lucru care era clou-ul filmului. Ca jurnalist TV, Oppenheimer a vrut sa arate cat de importanta e imaginea in construirea unui mit si ca Jackie era constienta de asta, cu atat mai mult cu cat pozitia de sotie a lui JFK si mai apoi de prima doamna a obligat-o sa-si mascheze timiditatea si sa devina cea pe care JFK o dorea. Larraín a dorit si el ca Jackie sa fie un personaj stratificat, care intr-un fel se prezinta in fata jurnalistilor, in alt fel trateaza cu cei de la Casa Alba si in alt fel vorbeste cu Bobby Kennedy si cu copiii. Jocul acesta de masti ii reuseste lui Portman, dar din pacate ea ne arata tot timpul si scara pe care a urcat, si nu stiu daca asta a fost intentia lui Larraín. Poate ca a fost. Jackie parca joaca un rol si cand e singura in dormitor sau cand e cu copiii, si parca joaca pentru ea, iar aceasta rigiditate pe mine ma deruteaza.
M-am uitat de curiozitate la documentarul din 1961 despre Casa Alba prezentata de ea (era prima data ever cand interiorul Casei Albe aparea pe micul ecran), precum si la documentarul ABC care a insotit, in 2011, lansarea volumului realizat pe baza celor opt ore de interviu cu prietenul Arthur Schlesinger, interviu realizat la patru luni de la asasinarea lui JFK. Ei bine, spre deosebire de Natalie Portman, Jackie Kennedy era o persoana foarte draguta, avea o caldura pe care Portman nu o are pe ecran. Performanta actritei mi se pare profesionista, dar rece, tehnica. (Isabelle Huppert are cu totul alta clasa.)
Mai mult decat pentru interpretare, filmul lui Larraín ar fi meritat nominalizari la celelalte categorii. El are amplitudinea unei simfonii, nu doar datorita muzicii Micai Levi/Micachu, care efectiv il reordoneaza, desi si scenariul lui Oppenheimer e muzical, chiar daca se simt si influentele ferme ale lui Peter Morgan (din Frost/Nixon, de pilda). Larraín a realizat reconstituiri ale unor momente deja clasice, cum e documentarul White House Tour sau inmormantarea lui JFK, planuita de Jackie Kennedy in pofida avertizarilor serviciilor secrete, cand alaiul mortuar a fost copiat dupa alaiul lui Lincoln si toti invitatii straini au mers pe jos in spatele cosciugului tras de cai albi. Aceste reconstituiri sunt montate strans laolalta cu fragmente reale, si atunci jocul lui Larraín capata profunzime, pentru ca aproape nu mai stii care imagini sunt reale – pentru cele de la inmormantare, reperul e Bobby Kennedy, care nu seamana cu interpretul lui, Peter Sarsgaard. Ce face atunci spectatorul e sa incerce sa o vada pe Jackie prin voalul negru pe care il poarta. Nici in imaginile reale, nici in cele filmate de Larraín nu ai impresia ca ajungi la ea. Pentru mine, aici e miezul filmului si aceste imagini ma fac sa cred ca Larraín nici nu si-a propus sa desluseasca misterul lui Jackie, dar ca a fost fascinat sa-l adanceasca.