Endless Forms Most Beautiful –, mi s-a parut ca este un produs de succes intr-atat de evident, incat n-am gasit ce sa comentez pe marginea lui. Pe undeva, ca sa-mi arat mie insumi cat de ridicata mentin stacheta estetica si sa nu ma fac de ras fata de niste amici exigenti care asculta numai muzica de avangarda, imi spuneam ca genul acesta de rock a devenit un soi de pop-corn, consumabil intre doua reprize de studii aprofundate asupra nimicului pretentios. In plus, ca sa nu fiu banuit de sentimente languroase fata de impetuoasa vocalista Floor Jansen, ale carei calitati evidente n-au nevoie de elogii „obiective“ intr-o limba de circuit restrans, am tot amanat sa adun cateva fraze conventionale intr-un text decent. Altfel vorbind, atat discul, cat si vocalista merita din plin o semnalare. Notatiile mele actuale nu valideaza reusita (suficient de clara ca sa nu mai necesite vreo demonstratie), ci consemneaza capitularea (fie si temporara) a spiritului critic in fata frumusetii. Voi fi eu intr-o perioada in care sensibilitatea mi-e lipsita de scuturi, insa dinaintea minunatiei muzicale, precum dinaintea unui copil nou-nascut, orice reticenta se prabuseste.
Discul a fost sustinut de un turneu mondial, in care Nightwish avea de infruntat propria legenda. Iar legenda spune ca faima trupei se datoreaza miraculoasei Tarja Turunen, harazita cu virtuti vocale ce acopera senzualitatea nu prea evidenta, visata de inchinatorii zeitatilor heavy-metal la orice solista rock. Nu-i nici un secret ca finlandeza a declansat pasiuni planetare, cariera ei ulterioara demonstrand fara dubiu atuuri de exceptie. Totusi, echipa care gestioneaza brandul Nightwish s-a descurcat onorabil cu lipsa Tarjei, reusind sa pastreze trupa deasupra liniei de plutire. Meritele apartin, probabil, claviaturistului Tuomas Holopainen, „creierul“ inca inventiv in orchestratii seducatoare, si chitaristului Emppu Vuorinen, fondatorii de-acum doua decenii. Contributia melodica si imaginea ciolanosului basist Marco Hietala adauga un plus de relief, metaforic intarit de bateristul Kai Hahto prin prestatia dinamica, fortoasa, epuizanta. O gaselnita pare aducerea lui Troy Donockey, dibaci manuitor de bodhran, bouzouki, chant, low whistle, uillean pipes si alte instrumente in care se presupune ca suflau odinioara celtii. Dar e o gaselnita de mare efect, interventiile britanicului soldandu-se cu ropote de aplauze si descarcari sonore bubuitoare, de parca s-ar frange arborii seculari prin padurile inghetate. Taifunul instrumentelor „clasice“ (chitara, bas, tobe, clape) se transforma instant intr-o simfonie fantastica, deloc eterica. Dimpotriva.
Energia furnizata de vulcanul pe nume Floor Jansen a schimbat aproape complet sistemul de functionare Nightwish, desi aparent nu se observa. Dotata de mother nature cu asupra de masura in toate, olandeza cu nume gingas impune fara probleme, cu toata greutatea si inaltimea sa, un joc de scena economic, senzual si decent in egala masura, fara umbra vreunei lubricitati, pesemne obligatorii practicantelor rockului. Tinuta ingrijita nu exclude insemnele specifice: machiaj spooky, piercing, tatuaje, haine de piele etc. Floor exceleaza la capitolul forta (si face headbanging demential!), fara nici un minus la melodicitate.
La jumatatea lui decembrie trecut, ca un dar de Craciun, Nightwish a lansat Vehicle of Spirit (Nuclear Blast, 2016). Este un blu-ray dublu cu filmarile concertelor de pe Ratina Stadion, Tampere si Wembley Arena, Londra. Inegale ca durata, cele doua spectacole se deosebesc mult si prin atmosfera surprinsa. Publicul tanar finlandez gesticuleaza disciplinat in zonele ingradite, la distanta de interpreti. Spectatorii londonezi, de toate varstele, desi nu dau buzna pe scena, participa ardent si contribuie decisiv la generarea tensiunii electrizante. Sa te ridici din fotoliu si sa topaiesti de unul singur poate sa-i mire doar pe nestiutori.
Lor, fiorul acestei muzici nu le va cliniti fericirea!