Teatrul e o arta vie care exista exclusiv in prezenta concomitenta, in acelasi spatiu – in principiu, sala de spectacol, dar sa nu omitem nici spatiile neconventionale, atat de apreciate de variantele de teatru ambiental – a artistilor si a publicului. Asezati fata in fata, dar nu in opozitie, cei dintai, la rampa, ceilalti, in partea neluminata a spatiului teatral, e obligatoriu ca pasionatii de arta teatrala sa se intalneasca in acest proces de comunicare directa care e arta scenica. Desi numai artistii vorbesc, legatura cu publicul e vitala, e un parcurs tur-retur si se realizeaza in principal pe canale emotionale. Toate elementele sincretice care fac teatrul actioneaza pe directia impresionarii afective a privitorilor. Materia prima a artelor spectacolului o reprezinta afectele, iar fluxul nevazut de stari, sensibilitati si ganduri pe care personajele de la rampa il construiesc si revarsa spre cei din fotoliile de privitori e instant si posibil numai atat cat dureaza spectacolul. Dupa aplauzele de final, tot ceea ce am vazut si trait trece in memoria personala, se transforma in amintiri arhivate sau e dat uitarii mai devreme ori mai tarziu, functie de cat de mult ne-a impresionat tesatura spirituala. Conexiunile acestea imateriale dintre zona luminata de reflectoare si cea intunecata readuc oamenii la teatru de mai bine de doua mii de ani. Si, desi toata lumea stie ca arta teatrala e conventie, iluzie, ca se repeta in serii de reprezentatii, ca cei din scena sunt rezultate ale fictiunii, cata vreme esti prezent acolo, cu fata spre scena, te transpui imaginar in povestea la care esti partas.
Filmul e mai rece, mai indepartat. Ne emotioneaza si el, dar de la distanta, intermediat de un sistem de aparatura tehnica. Cei pe care-i urmaresti pe ecran iti vorbesc de pe un suport al imaginilor inregistrate in alte parti, altadata, si asamblate intr-un studio. In drumul ei pana la tine, povestea cinematografica are o suita de intermediari, ai caror ochi si capacitati fabulatorii intervin in transmiterea mesajului artistic care fragmenteaza traseul emotional. In anii de inceput ai erei cinematografului, in epoca filmelor mute, prezenta live in sala de proiectie a unui pianist ori a unei mini-orchestre ce acompania actiunea de pe pelicula conferea ceva din unicitatea pe care fiecare reprezentatie teatrala o are. Filmul sonor i-a scos din peisaj, detasand cinematografia de artele vii.
Teatrul e mai apropiat de viata, chiar daca e un tablou redus, concentrat al acesteia
Dar filmul are avantajul multiplicitatii, al dispersiei geografice si al rezistentei in timp. O pelicula poate fi proiectata simultan in mai multe locuri si inca multi ani de la premiera, ceea ce reprezinta o facilitate esentiala. Pe care arta teatrala nu o are. Inregistrarile pentru televiziune, transmisiunile live sau streaming–ul online sunt tehnici pe care teatrul le-a preluat cu beneficii de la cea de-a saptea arta, dar formele acestea sunt deja altceva, sunt teatru filmat. Sunt incercari de a-si invinge fragilitatea de a exista doar atat cat dureaza reprezentatia. Durata limitata de ridicarea si coborarea cortinei are si atuul de a fi, chiar daca sensibil, altfel de la o seara la alta si in functie de forma artistilor si de deschiderea salii, ca suma de privitori, de a primi ce e livrat dinspre rampa. Artistii spun ca misterul teatral si fascinatia lui vin si din faptul ca, evident, aleatoriu, anumite sali, si ma refer la ocupantii ei, sunt mai bune, in timp ce altele sunt mai inchise, mai putin receptive. Publicul de premiera nu se compara cu cel de la, sa zicem, reprezentatia cu numarul 30 sau 100. Dupa cum toti profesionistii scenei stiu din experienta, intotdeauna a doua reprezentatie e obligatoriu mai slaba, urmand serii inaugurale, de maxima concentrare si tensiune.
Teatrul e mai apropiat de viata, chiar daca e un tablou redus, concentrat al acesteia. Iti lasa posibilitatea unei imagini de ansamblu, in timp ce filmul iti duce volens-nolens privirea in punctul in care operatorii au directionat obiectivul camerei de filmat. Iti dirijeaza receptarea, impunandu-ti, intr-o masura, incotro sa privesti si ce sa vezi. Interesant e ca, si pentru actorii de film, contactul direct cu publicul oferit de teatru e ceva special, de care, din cand in cand, au nevoie. Chiar fara ca spectatorii sa aplaude, sa reactioneze prin ras, oftat, foindu-se in scaun ori cautand in posete, actorii de pe scena simt in ce masura mesajul lor a atins publicul. In film, artistii nu stiu asta niciodata in timpul turnarii, pot doar anticipa ca se va petrece. Personajul de film pe care-l creeaza e fragmentat, construit dintr-un puzzle ce capata forme din scenele turnate in diverse locuri, pe sarite, nu in succesiunea din scenariu, din deciziile ulterioare privind ce se pastreaza la montaj si ce se taie. Actorii de film au surprize la proiectiile ante-premiera, atunci vad exact ce au reusit sa faca ei, ce a pastrat regizorul si cei de la masa de montaj.
Si teatrul si filmul, modalitati de delectare, de petrecere a timpului liber, de frangere a rutinei, de socializare si de hranire a nevoilor intelectuale, sunt arte care se intersecteaza si concureaza reciproc. Neindoielnic, cinematografia are mult mai multi fani, dar nici teatrul nu cedeaza usor. La Londra, de pilda, Theatreland, zona dintre Oxford Street si Tamisa, concentreaza o densitate impresionanta de scene: 241, ce aduna sezon dupa sezon milioane de spectatori. Statisticile oficiale zic ca incasarile din bilete la teatru bat aici box-office-ul salilor de film. Semn cert ca teatrul are in continuare imense resurse.