E destul de stanjenit in miscari. Dupa cativa pasi se simte deja mai stapan pe sine. O problema ar fi ca nu prea vede bine. Gaurile lasate pentru ochi sunt prea apropiate – cine-o fi tampitul care a croit un costum cu ochii atat de apropiati? –, incat trebuie sa-si incruciseze privirea. Sa speram ca nu se va izbi de nimeni.
Cand paseste dincolo de cadrul usii, multimea il intampina cu zambete. O aparitie destul de bizara, cu care pana la urma te obisnuiesti in harmalaia dintr-un mall. Se straduieste sa calce cat mai sigur pe sine, sa nu arate cat de jenat este. La urma urmei, nu-l cunoaste nimeni. Nici nu l-ar putea recunoaste cineva, la felul in care este imbracat. E bine sa poti privi lumea, chiar si in crucis, fara sa te banuiasca nimeni.
Peste tot intalneste oameni grabiti, cu pachete in maini, care se dau in vant dupa cumparaturi. Nu e chiar asa rau, se convinge el, sa nu ai alta treaba decat sa te plimbi, sa imparti pliante si sa mai si primesti bani pentru asta. Te comporti firesc, ca si cum ai fi un cumparator obisnuit, te gandesti la lucruri obisnuite. Da, asta e ideea, sa te gandesti la lucruri obisnuite si te vei simti obisnuit. In fond, nimeni nu l-ar putea crede un om nebun, toti isi vor zice ca e un om normal, doar ca are o slujba ciudata. Nu-i rusinos sa muncesti, stiu ei cat de greu se castiga un ban.
Sta o vreme la capatul scarilor rulante, asteptand sa vada reactia cumparatorilor. Intai varful capului, apoi trupul, apoi picioarele, formand un om, o fiinta continua, care urca. Oameni inlantuiti, de toate varstele, legati unul in prelungirea altuia, cap de picioare, cap de picioare, care se varsa langa el, se imprastie pe langa el, dupa ce i-au aruncat un zambet fugar.
Pe ala il asteapta nevasta acasa. O sa intarzie, nu i-a gasit esarfa albastra pe care i-a promis-o. Parca s-au inteles toate fabricile sa faca orice fel de esarfa, numai albastre nu. Si rochia favorita a neveste-sii nu se asorteaza decat cu o esarfa albastra, albastru-deschis. Chestie de nuanta. Are si foaie albastra la el, de model. Dar nuanta nu e de gasit nicaieri, iar el o sa plece acasa, iar nevasta-sa nu o sa mai vrea sa mearga la petrecere, o sa spuna ca nici nu s-a obosit sa-i caute, ca ce-i pasa lui de cum arata ea, pentru ca, oricum, se uita dupa altele mai tinere, si chiar daca ar fi avut rochia albastra tot s-ar fi imbatat ca porcul, ca anul trecut, desi ii spusese ca n-o sa puna pic de bautura in gura nici batut. Copilul cu urson isi doreste o trotineta, dar taica-su il imbie cu o masinuta, un pistol, ceva, ca el n-are bani de trotineta, si ce-ti trebuie trotineta in mijlocul iernii, cand strazile sunt asa cum sunt, numai gropi, nici n-ai unde sa te mai dai linistit cu trotineta, si-apoi nimeni de pe scara nu are trotineta, toti au masinute si pistoale, ce-mi pasa mie ca tu nu vrei sa ai o alta jucarie decat ei, in plus parca te vad cazand de pe trotineta, iti julesti genunchii, rupi hainele, vii acasa zbierand si eu nu mai am bani si de alte haine, eu la vremea mea ma jucam in praf si impingeam o roata de carucior pe drum, nu plangeam dupa trotinete.
Femeia in doliu nu intelege de ce atata bataie de cap sa-ti cumperi haine si alte porcarii, cand poti muri ca prostul… Batranul de colo a vazut multe la viata lui, dar nu-si putuse inchipui niciodata, mai ales cand zacea intr-un transeu, acoperit cu noroi, ca o sa calce intr-o zi pe asemenea scara, parca ar fi scara lui Iacob.
Da, ar fi o chestie, isi inchipuie personajul nostru, ca scara lui Iacob sa fie rulanta. Te strecori pe ea si te cara direct in ceruri sau, dupa cum ti-e norocul, cobori direct in inima iadului.
Traim intr-o lume moderna, scara lui Iacob e acum neaparat rulanta, cu toate facilitatile, iar fiinta continua, cu oameni legati unul in prelungirea altuia, cap de picioare, cap de picioare, urca sau coboara si se varsa direct in lumea de dincolo, in asteptarea Judecatii de Apoi.