Daca Cezar Paul-Badescu, coscenarist si autorul romanului inspirator, Luminita, mon amour, a spus la conferinta de presa din Romania ca „ascunderea sub covor duce la frustrari“, ma simt cu atat mai tentata sa fiu extrem de sincera. Luminita, mon amour nu mi-a placut nici dpdv literar, nici moral. Nu cred cand autorul spune ca a fost interesat de latura sociala a povestii, de faptul ca societatea nu e preocupata de boala mintala. Am citit cartea ca pe o reglare de conturi a eroului/ autorului nu doar cu femeia care i-a mancat 10 ani din viata, cat mai ales cu sine, cu faptul ca n-a reactionat prompt cand trebuia. E ceva masochist aici, in curajul de a te expune fie si sub fatada autofictiunii, dar mi se pare urat sa-i expui pe ceilalti, mai ales intr-o lume ca a noastra, unde toata lumea se stie cu toata lumea. Dar, fireste, fiind vorba de autofictiune, nu stim exact cat e autobiografie si cat e fictiune.
Ceva asemanator se intampla si cu filmul, iar Calin Peter Netzer a recunoscut in interviuri ca era preocupat de relatiile de codependenta (el insusi traind cateva), dar ca, spre deosebire de povestea din Pozitia copilului care era autobiografica, aici a preferat povestea altuia. A vrut sa scoata cu mana altuia castanele din foc? E un detaliu psihanalizabil. De fapt, orice spunem sau facem e interpretabil – si la asta te indeamna filmul: sa incerci sa explici si sa faci conexiuni dincolo de semnificatia imediata.
Cred, deci, ca Ursul de Aur din 2013 a fost pentru Netzer o presiune prea mare, de care incepe sa se elibereze abia acum, cand a iesit urmatorul film, iar reactiile sunt amestecate. Asa traduc dezamagirea sa ca filmul n-a intrunit aprecierile unanime ale marilor publicatii straine de cinema si insinuarile ca Jay Weissberg de la „Variety“, unul dintre cei mai mari fani & cunoscatori ai filmului romanesc, ar fi avut ceva personal cu el din moment ce n-a laudat filmul. Bine ar fi ca acest cineast talentat sa se trezeasca din panica de a face alt film de Ursul de Aur sau pentru orice fel de premiu (nevoia de recunoastere absoluta e si ea psihanalizabila). N-as vrea sa sune a rautate, dar criticile ar trebui sa-i faca in acest moment cel mai mult bine lui Netzer.
In pofida constructiei originale date de montaj (Dana Bunescu, premiata la Berlin), a imaginii imediate (Andrei Butica) si a interpretarilor pline de simtire (Mircea Postelnicu, Diana Cavallioti), Ana, mon amour mi s-a parut un fel de Psihanaliza pentru to(n)ti, o opera de popularizare a unei discipline foarte necesare (cum e psihologia in ansamblul ei), dar cu exemplificari stravezii, scolaresti. Opinia mea umila e ca scenariul nu era pregatit sa intre in lucru si ca i-a lipsit nu doar un real input din partea unui profesionist (desi am inteles ca Vasile Dem. Zamfirescu a fost consultant), dar mai ales inteligenta glaciala & intuitia replicii unui Razvan Radulescu (cu care Netzer a scris Pozitia copilului). Netzer a spus la Berlin ca n-ar fi intrat in productie fara un scenariu de care era sigur. Asta inseamna ca era constient de pariu. Daca spui o poveste doar din unghiul unui singur personaj (care reface realitatea in fata psihanalistului), acesta devine teoretic vinovat pentru toate neimplinirile. Fals. Sa spui, in ultima instanta, ca Toma se poate apara singur e ca negarea negatiei. In constructia temporala complicata a filmului, spectatorul e ghidat de indicii in mare masura lipsite de subtilitate. Povestea nu e construita ca un sistem de coduri pe care spectatorul sa se simta stimulat sa le descifreze treptat; dimpotriva, iti dai seama destul de repede care e problema personajelor, de aceea de la un punct incolo ai sentimentul ca filmul te subapreciaza, explicandu-ti lucruri evidente. Dincolo de naturalismul scenelor de sex, afectiunea psihica a eroinei, exprimata prin atacuri de panica, e insuficient si simplist aprofundata, lucru vizibil din detalii. De pilda, daca faci atacuri de panica, nu te duci la opera si in nici un caz nu te pui ca o closca in mijlocul randului.
Mi s-a parut ca Ana, mon amour e mai mult un film de export. Netzer oricum a lucrat mereu dupa retete verificate, incepand cu Maria si trecand prin Medalia de onoare si Pozitia copilului. Curajul de a aborda un film atat de dificil n-a fost exploatat pana la capat, pana la a face chiar si un film incifrat, ci s-a rezumat la un joc exterior de planuri temporale, cu destul de multe stereotipuri presarate printre osii.
M-am intrebat daca nu cumva referirile la biserica (si in carte, si in film ele par din alta carte/ din alt film) si care par construite din ghilimele nu reprezinta oare un accent postmodern, un citat. Mai stii, poate abia acum incep sa inteleg filmul. Poate ca filmul e o mare ironie, un mare citat in citat. Acesta e avantajul – si dezavantajul cand pui totul pe umerii eroului.