banda la viteza 4 ips, ce continea albumul Fresh – Cream, editat prima oara in decembrie 1966 pe vinil monofonic. Un exemplar din tiraj, varianta stereo, tot atunci publicata, a ajuns – trei sau patru ani mai tarziu – la un amic valcean, student la politehnica. Parte a circuitului de consumatori clandestini ai muzicii rock, el a inregistrat discul pe banda BASF, pastrata perfect vreo trei decenii, pana cand a renuntat la magnetofoane, considerandu-le depasite.
Aceeasi senzatie puternica am resimtit-o deunazi, confruntat cu varianta pe Blu-ray audio a discului binestiut. Initial, am avut reticente in a pierde timpul decorticand bitii cu raza albastra a laserului si admirand pe ecranul televizorului LCD pixelii fotografiilor de epoca ale protagonistilor. Experienta m-a lovit insa in inima sistemului afectiv. Neasteptat, dar consistent. Energia tinereasca pe care cei trei protagonisti au pus-o in interpretarea melodiilor mai vechi, consacrate de bluesmeni americani, si a unora noi, compozitii proprii, este impresionanta si contagioasa. Te simti vindecat chiar si de tumorile intestine, magma bacteriilor ulceroase tratate cu indiferenta pana mai ieri. Muzica blues-rock, saltata de Ginger Baker, Jack Bruce si Eric Clapton pe o treapta ravnita de-atunci incoace de nenumarati amatori, nu m-a gasit niciodata mai predispus infarctului emotional. Si daca n-am capotat, e pentru ca am fost obligat sa recunosc unele scapari ale recentei aparitii.
Fresh Cream (2017, Polydor) este un box-set cu patru discuri: trei CD si un blu-ray. Primul CD contine varianta originala mono, cele zece piese titulare si inca 15 versiuni editate pe single sau EP, in UK si Franta. Discul al doilea contine versiunea stereo a pieselor, cu unele alternate take inedite si sapte remixari tot stereo, pentru amatorii de perfectiune. Al treilea disc are 11 repetitii, mai mult sau mai putin realizate si – rasfat pentru fanii grupului – 14 piese cantate live la BBC in perioada noiembrie 1966 – ianuarie 1967. Sunt probe elocvente ce redau forta degajata de grup, chiar inainte sa fie recunoscut pe deplin ca superlativ al genului. Desi n-au acuratetea inregistrarilor speciale din concert, piesele uluiesc si azi prin coerenta, muzicalitate, putere de convingere. Frumusetea muzicii blues-rock se regaseste in bijuteriile astea simple, ca niste perle slefuite de tineri mesteri excesiv de talentati.
Blu-ray-ul contine cele doua versiuni, mono si stereo, ale discului pus in circulatie pe piata din USA. Varianta americana avea lipsa piesa Spoonful, inlocuita cu I Feel Free. (Editiile ulterioare, pe CD, au drept bonus inca trei piese, inclusiv cele lipsa.) Transpunerea la rezolutie 24bits/96kHz mi se pare buna spre foarte buna. N-am avut deloc senzatia de ureche infundata cu care m-au pricopsit variantele Hi-Rez ale altor albume celebre, aruncate pe blu-ray de tipi indiferenti, daca nu cumva de programe prost gestionate. Problema e ca felul in care se faceau acum 50 de ani mixajele suna suparator pe aparatele moderne, capabile sa scoata in evidenta si-o nota scapata de chitarist ori un bat trantit alaturi de tobosar. A transfera fluxul de sunete pur si simplu neschimbat pe acest suport generos mi se pare o alegere neinspirata. E stresant sa auzi un solo de baterie covarsitor de bogat in nuante si dinamica doar pe un singur canal, cand ai la dispozitie sase! Nu mai spun ca fluxul video roteste pana la satietate aceleasi 20 de poze, pe ambele versiuni ale coloanei sonore.
Intrebarea „la ce bun?“ e stinsa de bucuria muzicii. Tristetea ca se iroseste ocazia valorificarii unui format promitator – blu-ray – pare inutila.