Teatralitatea nu dispune de flexibilitatea de actiune si de pluralitatea de planuri specifice cinemaului, perimetrul scenic ingaduind un set limitat de posibilitati, compensat, in schimb, de atuul de a fi „pe viu“. Ambitia e mare si pentru ca opera de referinta e atat de de bine realizata si de populara incat, inevitabil, asteptarile publicului in memoria caruia s-a intiparit sunt plasate intr-o zona precisa, sunt foarte largi si duc la comparatii.
Intr-un asemenea context de receptare s-a situat proiectul lui Razvan Mazilu de la Teatrul German de Stat din Timisoara, Cartea junglei dupa Rudyard Kipling. Musicalul timisorean a germinat scenic pe fundamentul povestirilor lui Kipling si al celebrelor melodii din lungmetrajul realizat in urma cu o jumatate de secol de studiourile Disney. Filmul de desene animate nu e doar unul pentru copii, ci e un megasucces de critica si de incasari, ocupand o pozitie de invidiat in topul vanzarilor din toate timpurile. Pozitia din clasament marturiseste extraordinarul atasament afectiv al publicului din toata lumea pentru Mowgli, Baloo, Bagheera, Regele Louie si ceilalti. Cand iti propui asemenea standarde, e bine sa nimeresti macar in apropierea punctului de reper, altfel, ramai in umbra lui.
Razvan Mazilu, care si-a asumat proiectul ca adaptare, regie si coregrafie, a utilizat coloana sonora a lui Richard M. Sherman, Robert M. Sherman si Terry Gilkyson, hituri precum Bare Necessities, I Wan’na Be like You, Trust in Me, fredonate pe tot globul, intrate in „folclorul“ mondial. Iar imaginile asociate, cu Baloo dansand, cu King Louie tanjind sa devina om, ori Kaa straduindu-se sa-l hipnotizeze pe puiul de om, sunt de mult in categoria emblematicelor. Folosite ca o premisa de marketing, pentru a capta publicul, ele au pozitionat noua creatie intr-un vast orizont de asteptare. Versiunea scenica a lui Razvan Mazilu apeleaza la un decupaj dramatic identic celui din film. Un povestitor saman isi asuma rolul de calauza prin aceste intamplari cantate, Mowgli e chiar un copil, iar pentru toate celelalte personaje, scenograful Dragos Buhagiar a recurs la antropomorfizare, croindu-le caracterizarea din machiaj si costume care sugereaza apartenenta la o specie zoologica sau alta. Pentru cateva, rezolvarile sunt ingenioase (grupul de vulturi, Bagheera); pentru altele, raman intr-o ambiguitate semantica si-o lipsa de surpriza plastica (Kaa, Shere Khan); iar pentru cateva, neasteptat de simplist (ursul Baloo).
Bilingvismul a deschis institutia spre toate categoriile de public
Tapetarea cu carpete indiene a intregului spatiu de joc localizeaza geografic actiunea, la reconstituirea atmosferei contribuind si prezenta live a doi instrumentisti, Sorina Savii (percutie) si Claudiu Lazarciuc (hang), ce adauga negativelor cateva binevenite sonoritati bizare. Jungla si densitatile ei sunt recreate vizual si animate de proiectii (Andrei Cozlac), cadre decupate din picturile lui Douanier-Rousseau, proiectate pe ecrane semitransparente, care in rastimpuri se ridica si coboara, amplificand senzatia de adancime si bogatie de vegetatie.
O fi vina mea de receptor, dar cand vad numele lui Razvan Mazilu la coregrafie, astept o creatie elaborata, sofisticata, asa cum ne-au obisnuit marile lui spectacole. Am urmarit insa aici cateva suite de dansuri modeste ca vocabular coregrafic, private de fantezia de care ar fi fost nevoie in planul desenarii corporale a eroilor, fantezie pe care ar fi ingaduit-o generozitatea ritmurilor muzicale si ar fi cerut-o dinamica de ansamblu. Situatia nu sta deloc mai bine nici in privinta regiei, atat de discreta incat, cu exceptia legaturii ombilicale cu bijuteria de acum 50 de ani, nu intrevezi ideile care o vertebreaza, conceptul scenic care sa detaseze montarea de originalul ce a inspirat-o.
Am remarcat si cu alte ocazii calitatea deosebita a tipariturilor de spectacol de la TGST. Trebuie sa o fac din nou: continut potrivit, bilingv si forme moderne, atragatoare, in spiritul spectacolului pe care-l reflecta prin informatii si aspect grafic. Bilingvismul (toate spectacolele de-aici se joaca cu traducere in romana) e o dimensiune care a deschis institutia spre toate categoriile de public, nu doar cel de limba germana, oferind acces la un proiect artistic care a traversat ca misiune culturala, de multa vreme, linia teatrului etnic.
La finalul spectacolului de premiera, Razvan Mazilu a fost prezent si intr-o alta postura: subiect al unei carti. Sanda Visan a stat de vorba cu artistul, cu cativa dintre creatorii cu care a lucrat, cu specialisti care il cunosc, si a oferit un volum colectiv, cum il defineste autoarea insasi, un volum dialogat ce reface diacronia unei cariere: Razvan Mazilu, de la dans la musical. Mi-a facut placere sa citesc cartea si sa descopar in coregraf un fin teoretician, care-si acrediteaza si prin discurs atasametul pentru dans.