Ken Loach a debutat in 1967, iar primul premiu la Cannes a venit in 1981 – Premiul juriului ecumenic pentru Looks and Smiles. Premiul s-a repetat in 1990 pentru Hidden Agenda, iar un an mai tarziu obtinea un alt premiu oferit de un juriu independent, FIPRESCI, pentru Riff-Raff. A inceput sa ia premiile juriilor Competitiei Oficiale incepand cu 1993, cand a plecat de pe Croazeta cu Premiul Juriului pentru Raining Stone. De atunci a mai fost la Cannes cu Land and Freedom, My Name Is Joe, Sweet Sixteen, Looking for Eric, The Angel’s Share, Jimmy’s Hall – fiind premiat aproape pentru fiecare dintre ele.
I, Daniel Blakee definit de regizor ca „un film despre supravietuire“. „Cu cat viata e mai grea, cu atat mai multa comedie suscita“, a spus el la Cannes despre povestea scrisa de colaboratorul sau traditional, Paul Laverty, care urmareste odiseea barbatului care se lupta cu morile de vant ale sistemului de sanatate britanic intr-o nota mai comica decat cea in care ne-au obisnuit dramele sociale ale tandemului celor doi. Suferind un infarct dupa decesul sotiei, Daniel se inscrie la Employment Support Allowance, adica la beneficii sociale pentru bolnavi. Dar cei care primesc ESA si sunt declarati apti de munca (situatia lui Daniel, pe care medicul l-a sfatuit totusi sa nu se reangajeze inca), trebuie sa petreaca 35 de ore saptamanal cautandu-si de lucru. Cand Daniel cunoaste o tanara mama singura, cu doi copii, care lupta cu saracia si foamea, devine un fel de protector al familiei, filmul urmarind cu multa simpatie stradaniile personajelor de a face fata unui sistem social inuman, gandit sa le saboteze fiecare pas.
Loach vorbeste in interviuri si despre faptul ca sistemul birocratic din Marea Britanie pare sa-si fi propus in mod evident sa-i elimine pe cei din afara lui. Printre altele, mana de lucru trebuie sa fie ieftina, iar muncitorii prost platiti trebuie facuti vulnerabili, inoculandu-li-se ideea ca sunt singurii responsabili pentru situatia in care se afla. Toate situatiile care apar in film au fost intalnite de Loach si Laverty in munca lor de documentare, dar nu toate au intrat in scenariu pentru ca, spune Laverty, unele erau prea neverosimile.
Dintre situatiile documentate de ei se numara cazul unei femei care a intarziat cinci minute la biroul de asigurari sociale si pentru aceasta a fost sanctionata si n-a mai avut bani sa le ia mancare copiilor. Sau cel al unui barbat care a fost penalizat pentru ca s-a dus la inmormantarea tatalui si a intarziat la programarea de la asigurarile sociale. Ken Loach spune ca acest gen de cruzime a devenit evident acum cinci, sase ani si ca statul intretine un cerc vicios orwellian care ii face, de pilda, si pe angajatii de la Department for Work and Pensions sa fie ei insisi sanctionati daca nu sanctioneaza un numar de oameni. Acest program se numeste cinic Personal Improvement Plan.
Intr-o competitie cu titluri mult mai extravagante, preferinta juriului de la Cannes pentru I, Daniel Blake e justificata de umanitatea nepretentioasa a povestii, de interpretarile remarcabile ale lui Dave Johns (stand-up comedian la primul rol in cinema) si Hayley Squires, ca si de amestecul de tragic si comic cu care vorbeste despre niste lucruri grave din realitatea imediata. Cel mai impresionant moment al filmului, care-ti stoarce ochii ca pe burete oricat de tough ai fi, e cel in care tanara mama se duce la banca de alimente (un magazin cu alimente pe gratis, pentru saraci) si ii e atat de foame in timp ce-si alege conserve de pe rafturi incat i se face rau. Notele predominante ale filmului sunt solidaritatea umana si hazul de necaz, de aici ideea ca lucrurile nu sunt pierdute cat timp ne pasa unii de altii si ne pastram spiritul viu. Premiindu-l pe Ken Loach, glamourous-ul Cannes a facut o declaratie politica.