Acum m-am mai potolit. Stiu ca acea „Strategie de dezvoltare a Romaniei in urmatorii 20 de ani“ va fi repede uitata, iar continutul ei va fi aruncat in gramada – ori mai degraba groapa – cu proiecte nastrusnice, din cele care trebuie sa fi risipit miliarde de lei pentru rezultate nule. Dar faptul ca o asemenea idee pluteste in aer e cel putin enervant.
Caci, dincolo de orice aspecte juridice, morale, constitutionale, ramane o problema practica: presupunand ca, prin absurd, ideea legarii de mosie a absolventilor de facultate ar fi totusi impusa, ce sanse le ofera acestora Romania, asa cum e ea? Si ma gandesc aici la sansele de reusita profesionala, de valorificare a potentialului acelor absolventi, unii poate stralucitori.
Concret, crede cineva ca vreun fizician, medic, chimist sau matematician de geniu ramas in Romania ar avea conditii de munca sau cercetare potrivite capacitatilor sale? Ma indoiesc, de exemplu, ca aradeanul Stefan Hell, emigrat in copilarie in R.F. Germana, ar fi fost vreodata recompensat cu premiul Nobel daca ar fi studiat in Romania si ar fi ramas sa lucreze aici. Si asta e un exemplu extrem: exista mii, zeci de mii de cercetatori, profesori universitari, informaticieni exceptionali, toti emigrati din Romania sanselor putine si care si-au valorificat potentialul acolo unde s-a putut. Pentru ca in Romania nu se poate. Degeaba am obliga absolventii de facultate sa ramana in tara daca nu suntem in stare sa-i folosim. Asta e risipa avarului, care tine cu dintii de ceea ce lasa sa se prapadeasca la el in ograda.
Iar daca mai e nevoie de un exemplu, o sa dau unul absolut ilustrativ, pentru ca porneste de la un proiect guvernamental plin de intentii bune, insa blocat de… nu stiu de ce sa zic. De Romania de azi.
In 2005, intr-un acces de bun-simt, guvernul Romaniei a decis sa finanteze studiile unor tineri intre 18 si 35 de ani la facultati prestigioase din Occident. Dupa un concurs de selectie, cei care au obtinut aceste burse au semnat un contract prin care se angajau ca, la terminarea studiilor, vor lucra in Romania, in domeniul public (adica „la stat“), cel putin 3-5 ani. In caz contrar, vor fi obligati sa inapoieze statului roman contravaloarea studiilor, care se ridica la zeci de mii de euro. Ideea era, cum spuneam, una de bun-simt: statul roman isi instruia un grup de specialisti la cele mai bune universitati din lume, urmand ca apoi sa profite de competentele lor.
Toate sunau bine si frumos. Intre 2005 si 2010 s-au cheltuit vreo sase milioane de euro cu aceste burse. Iar tinerii au plecat, au studiat, s-au intors plini de avant si, conform contractului, au solicitat posturile in care statul trebuia sa ii angajeze. Ce sa vezi insa? Nu li s-a oferit nici unul. Nu erau, nu se gaseau, se pierdusera, se stricasera – cine sa mai stie? S-or fi angajat in locul lor niste absolventi de la „Spiru Haret“ sau de la Universitatea Nationala de Aparare. Oricum, nici un beneficiar al acelei burse guvernamentale nu s-a putut angaja in vreo institutie publica, desi statul roman ii obligase si se obligase la asta. Astfel, fericitii bursieri de odinioara s-au trezit intr-o situatie imposibila: institutiile publice nu ii angajau, in ciuda contractului semnat initial, iar la companiile private nu puteau merge pentru ca ar fi incalcat contractul – deja incalcat de statul roman – si ar fi fost buni de plata. Statul roman i-a instruit ca sa devina someri cu de-a sila.
Caci asa merg lucrurile aici: greu si prost. Orice intentie buna se blocheaza la jumatatea drumului – ba chiar si cele proaste, fiindca si ele cer consecventa. Iar de profesionisti pare-se ca avem nevoie doar asa, declarativ.
Si-atunci ce rost are sa faci o strategie de dezvoltare pentru 20 de ani? Una pentru o saptamana ar fi de-ajuns. Sa tinem pumnii stransi si sa speram ca macar asta o sa ne iasa.