Brancusi a spus candva, dupa cateva luni de ucenicie la scoala lui Rodin, ca la umbra nucului batran nu creste nici pic de iarba. Observatie valabila pentru orice domeniu al artelor frumoase, ca si al artei industriale, care domina azi. Numai ca in zilele noastre, spre deosebire de „bunele vremuri de odinioara“, cand arta era apreciata pentru ceea ce spunea, nu pentru cat costa, democratia culturii produce confuzii axiologice, criteriul pretului inlocuind expresivitatea, obtinuta chiar si involuntar, ca sa parafrazez o idee a profesorului Eugen Negrici. Intr-un fel, starea de lucruri mi se pare fireasca, la ce abundenta de productie artistica pe cap de locuitor avem acces astazi. Fie ne cautam singuri muzica, filmele, cartile, fotografiile cu care sufletul si visele noastre intra in rezonanta, si le acordam atentia de care suntem capabili; fie cedam masinariei showbiz ce impinge in prim-plan chestiile in care s-au bagat bani multi si consumam fara sens „capodopere“ cu termen de expirare la fiecare 15 minute. Vorbesc, evident, din punctul de vedere al receptorului obisnuit, eliberat de povara teoriilor la moda si vindecat de sevrajul actualitatii snoabe. Dar cum se vede chestiunea dinspre artistul aflat in concurenta nu numai cu altii, ci si – daca are ceva de spus – cu sine insusi?
Eric Gales s-a nascut in toamna lui 1974, in miticul Memphis, Tennessee, cel plin de artisti, intr-o familie de muzicieni care lupta din rasputeri sa depaseasca faima unor instrumentisti de umplutura. Inca doi frati mai mari, Eugene si Manuel, se straduiau sa capete recunoastere. De la ei a invatat Eric primele acorduri la chitara, la varsta de patru ani. Ucenicia grea, ca in orice meserie, a fost animata de nenumarate intreceri oficiale, unde fratii se distingeau prin coerenta si seriozitate. Si printr-o gaselnita sugerata de bunicul lor, Dempsey Garrett, care facuse jam-sessions cu Muddy Waters si Howlin’ Wolf, intre altii. Ideea nastrusnicului batran a fost ca Eric, dreptaci natural, sa cante la chitara ca un stangaci! Exemple celebre, servite ca stimulent pentru stradania neobisnuita, se gaseau destule: Jimi Hendrix, Albert King, Otis Rush fiind foarte la indemana pentru un tip de culoare. Si Eric (oare numele sa-i fi fost dat fara nici o trimitere subliminala catre un alt Eric, Clapton, deja suficient de celebru in 1974 ca sa „naseasca“ fini de care n-avea habar?) a invatat perfect sa cante ca un stangaci, ajungand rapid la performante ce i-au atras calificativul de „fenomen“ din partea cunoscatorilor. La 11 ani era invingator intr-o competitie de blues. La 15 ani obtinea primul contract cu Elektra, casa de discuri prestigioasa, unde a lansat in 1991 LP-ul The Eric Gales Band. Faptul putea constitui startul fara sincope intr-o cariera stralucitoare, pe masura talentului dovedit. Alte doua albume mergeau in directia trasata, inclusiv prin tentativa de stabilizare ca brand familial a particularitatii cantatului cu mana stanga (The Gales Bros, 1996).
Dar Eric Gales nu e un tip maleabil, gata sa faca pe gustul celor care cred ca stiu mai bine ce vrea sau ce poate artistul. Plasat obsesiv sub coada fluturanda a bentitei de pe fruntea lui Hendrix, Eric Gales s-a revoltat, ispasind gestul de curaj prin editarea urmatoarelor vreo zece discuri pe cont propriu, la firme minore. Nici asa n-a reusit sa scape de sub tutela lui Jimi, desi eforturile sale sunt admirabile. Va izbuti oare cand va alege clar ori poteca bluesului, ori bulevardul rockului? Pe recentul, viguros, album, Middle Of The Road (Mascot/Provogue, 2017), inca n-o face.