Artisti notorii, povesti valide, stiluri curajoase in privinta drumului imaginativ, teme inedite, ale timpului nostru cronologic si spiritual ori reconstruind teritorii temporale apuse, ne atrag in sali special amenajate, unde cu totii ne uitam intr-o… cutie. Privita din exterior, toata lumea aceasta adunata la o ora fixa intr-un loc, lasand orice altceva ar fi avut de facut pentru a urmari cativa oameni care se joaca de-a ceva, poate parea bizara. Dar iluziile care se nasc in perimetrul delimitat de o cortina dupa sunetul grav al gongului sunt fascinante si ne tin legati cu fire pe cat de invizibile, pe atat de puternice. Oferta din cutia cu minuni spre care stau atintite multimi de ochi si care fac sa pulseze in tandem sute de inimi e doar o fateta a minunii teatrale, cea expusa privirii. Pentru a ajunge la surprizele ce se petrec in rama scenei sunt necesari oameni, talent, viziuni, energii coagulante. Facerea teatrala e complicata, pune in legatura artisti si chimii inexplicabile, insumand uneori luni, alteori ani de zile de sofisticate procese inventive. Sunt creatori care mediteaza timp indelungat la o noua creatie, asteptand sa-i viziteze muzele, facand si refacand solutii creative, animati de impulsul de a gasi forma cea mai potrivita de exprimare. Unii creeaza pentru ei insisi, starniti de propriile interese estetice, asteptand momentul oportun de-a constitui echipa ideala spre a le da materialitate scenica. Altii elaboreaza colaborativ, implicand echipa inca de la inceput in proportii egale, intr-o arhitecturare colectiva. In artele scenice e greu de estimat cine, ce, cat a pus din sine si imaginatia sa in spectacol. Osmoza ideatica presupune stimularea reciproca a creativitatii. Alegerea unui text, in formula traditionala, gasirea unei variante scenice adecvate, in parteneriat creativ cu scenograful, compozitorul si coregraful, sunt etape premergatoare repetitiilor propriu-zise.
Repetitiile sunt cuptorul in care se coc viziunile, iar intentiile artistice devin spectacol. Conversatii, explicatii, sugestii, exemple, analiza textului, asocieri, biografii de personaj, incluziune, scopuri, umor, reveniri, nervi, memorarea rolului, relatiile scenice, costumele, miscarea scenica, ascultarea celuilalt si alte zeci, poate chiar sute de operatiuni, asa arata schitat repetitiile. Articularea elementelor unui spectacol e un traseu gradat, fara sincope, cu dozaj optim, fara sa oboseasca, plictiseasca, exaspereze, in forme organice, naturale, credibil, intr-o planificare emotionala care sa culmineze cu marea intalnire: premiera.
Marea lectie a teatrului e ca reuneste, pune in legatura oameni diferiti
In culturile anglofone, creatiile mai au de parcurs o faza: repetitiile generale cu public. Practica acestor vizionari e sanatoasa, e o proba de verificare in privinta impactului. Se intampla adesea ca, in acele cateva zile, realizatorii sa ajusteze secvente ce par sa nu convinga, sa nu treaca rampa. Implicati in proces, artistii nu mai au distantarea care sa le permita o evaluare detasata a rezolvarilor artistice, iar acest contact cu publicul, cel profan, nu cu presa specializata, are rostul unei testari, al unor prime evaluari de empatie. Teatrul e arta in direct, iar prezenta spectatorilor schimba imprejurarile in care s-a lucrat la repetitii. Criticul britanic Mark Brown considera previzionarile „o parte importanta a ecologiei teatrului“, intrucat definitiveaza solutii. Limitate la un numar rezonabil (doua-trei, pana la maxim cinci), sunt un obicei lansat in SUA, adoptat si de alte miscari teatrale. Peste ocean, unde box-office-ul este decisiv, impresia publicului conteaza mult, iar genul acesta de testari face bine spectacolului, slefuit in detalii ce nu par convingatoare pentru cei dintai privitori. Vibratia salii data de intelegerea comuna, tranzactia cu emotii specifice teatrului sunt cuantificate de efectul asupra spectatorilor. Cutumele sunt ferme in privinta regulii ca presa sa nu participe niciodata la ele, deoarece sunt considerate stadii ale pregatirii premierei. Cronicile sunt scrise intotdeauna exclusiv dupa marea seara.
Premiera reprezinta apogeul acestui demers, momentul de gala al lansarii noului spectacol. Evenimentul e unicat – e impropriu sa zicem premiera 1, premiera 2, cum mai auzim pe ici-pe colo, in mediul teatral autohton –, este o seara speciala, cu trac, cu stare de sarbatoare, cu agitatie, cu asteptari si sperante de ambele parti ale salii. Marea lectie a teatrului e ca reuneste, pune in legatura oameni diferiti, care nu se cunosc, care nu s-au mai intalnit, ii conecteaza in texturi afective prin reprezentarea unor povesti.
Premierei ii urmeaza serii de reprezentatii ce constituie viata unei productii, o viata mai lunga sau mai scurta, dupa preferintele consumatorilor, dar si dupa priceperea producatorilor de a le mentine in atentia platitorilor de bilete. Si chiar daca se spune, de pilda, ca a doua reprezentatie e ceva mai modesta ca intensitate dramatica decat cea de la premiera, iar adevarul acesta nescris e perfect explicabil prin descatusarea de energii din spectacolul de lansare, jocul teatral trebuie sa asigure de fiecare data infatisarea de la premiera, prospetimea si magia acelei prime intalniri. }ine de profesionalismul artei si e „secretul“ care ne duce si readuce in fotoliile de spectatori.