Cei care isi mai amintesc vremurile comuniste, recunosc in figurile patibulare, greoaie si agresive care apar in public in postura de reprezentanti ai social-democratilor matrita activistului de partid cu scoala putina si aplomb mult, cel care nu se pricepe la nimic, dar pretinde ca „vom face totul, tovarasi“. Numarul mare de baroni locali semidocti, trufasi si ingrasati repede in fotolii, toti mari amatori de vanatoare si cu alura atotputernica, ilustreaza la fel de clar continuitatea cu fostii prim-secretari PCR de judet, alti atotputernici alesi pe criteriul obedientei si sireteniei grosolane. La fel, reactiile agresive la intrebarile sau demersurile incomode ale presei ori cetatenilor, la orice fel de critica la adresa marelui partid, vin tot de acolo, din lumea autoritarismului comunist, unde partidul si sefii lui au intotdeauna dreptate.
Tot de-acolo vine si obsesia de a organiza manifestatii care sa contracareze miscarile civice spontane din marile piete ale oraselor romanesti. Caci pe cine poate conta PSD la astfel de manifestatii? Pe angajati ai regiilor de stat, pe cei dependenti de slujbele publice, pe care ii poate aduce cu autobuzele la Bucuresti, la Craiova sau pe unde mai e nevoie, cu pancarte frumoase, facute de echipe de agitatori profesionisti. Fiindca, ma gandesc eu, intr-o tara democratica normala, ce rost are ca guvernul, detinatorul puterii, sa organizeze manifestatii in sprijinul sau, cu oameni stransi cu tabelul si buletinul si trimisi sa „agite materialele propagandistice“ in timpul programului de lucru?
O alta obsesie draga comunismului este cea a conspirationismului, ce marseaza pe recurentul mit politic al cetatii asediate. O regasim si in retorica PSD de azi, asa cum o vedeam ieri in cea a FSN. Ori de cate ori se afla in conflict cu populatia pe care pretinde ca o reprezinta (sau cu o parte a ei), puterea abuziva recurge la imaginea dusmanului din afara, cel care manipuleaza sau chiar cumpara constiinte pentru a distruge unicul si adevaratul motor al binelui din tara, laolalta cu tara insasi – fiindca el, partidul atotputernic, se identifica mereu cu tara pe care a confiscat-o. In viziunea lor ingusta, altceva nici nu mai exista: nici cetateni nemultumiti, nici alternative politice, nici puteri independente ale statului democratic. Sau, daca exista, nu conteaza. Sau, daca incep sa conteze, sunt cumparate de dusmanul din afara, cel care vrea sa distruga partidul, adica tara.
Pana si contraselectia care functioneaza in cadrul ierarhiei de partid e similara cu cea din fostul PCR. Social-democratii au printre ei oameni capabili, inteligenti, pragmatici, chiar mai mult sau mai putin onesti. Ca toate partidele din Romania. Si atunci cum se face ca liderii PSD (sau ai coalitiei PSD-whatever) au selectat pentru functiile de conducere din guvern personaje din cele mai ciudate – vizibil ciudate, cu prea putine calitati care sa le recomande pentru ministerele unde s-au nimerit si, adesea, cu abilitati limitate de a-si folosi limba materna? Caci daca au fost alesi, asa cum scrie presa, gratie obedientei lor fata de seful suprem de partid, in dauna unor oameni potential periculosi pentru sef, atunci comparatia cu PCR e cea mai la indemana: si inainte, si dupa 1989, mediocritatea supusa si guraliva reprezinta cea mai pretioasa resursa de partid.
Acum, serios vorbind, chiar asa de limitata sa fie rezerva de cadre de conducere si propaganda a celui mai mare partid din Romania? Chiar atat de lipsiti de imaginatie si flexibilitate sa ii fie liderii? Fiindca daca e asa, ar trebui sa renunte urgent si de bunavoie la orice forma de putere politica. Astfel de oameni nu ar fi capabili sa conduca eficient nici o ghereta de ziare. Ar putea sa profite, da, sa se imbogateasca, sa isi aline frustrarile, sa duca o viata ramatoare si prospera. Insa n-ar face nici un bine tarii sau cetatenilor, ci mai degraba dimpotriva. Ca si comunismul, cum ziceam.