In 2001, tot la Cannes, Olivier Gourmet a luat Premiul de interpretare masculina pentru Fiul/ Le Fils, in 2005 Dardenne-ii mai impusca un Palme d’or cu Copilul/ L’enfant, trei ani mai tarziu iau Premiul pentru scenariu cu Tacerea Lornei/ Le silence de Lorna, iar in 2011 un Grand Prix, tot la Cannes, cu Baiatul cu bicicleta/ Le gamin au vélo. In 2014, Marion Cotillard era data ca favorita la Premiul de interpretare feminina (tot pe Croazeta, normal), pentru Doua zile, o noapte/ Deux jours, une nuit, dar filmul n-a mai luat nimic. Rostul cearsafului de mai sus e sa intelegem ca, asemenea lui Ken Loach, de pilda, si fratii Dardenne se numara printre cineastii cu cele mai multe selectii la Festivalul de la Cannes, unde au participat in competitia oficiala cu aproape tot ce au facut.
Pe masura ce trece timpul, filmele celor doi frati belgieni devin tot mai simple si mai cristaline, iar tehnica lor tot mai matematica si mai precisa. La fille inconnue are tenta de policier si urmareste ancheta pe care o tanara doctorita (Adèle Haenel) o demareaza pe cont propriu pentru a afla identitatea unei fete care a murit dupa ce a refuzat sa-i deschida usa cabinetului, fiind dupa program. Nu e vorba de omor prin imprudenta, ci de responsabilitatea si vinovatia pe care Jenny le resimte cand intelege ca, daca ar fi deschis usa, tanara prostituata poate ca n-ar fi murit. In plus, nu i se cunoaste identitatea.
Executia povestii e exacta – in interviul pe care l-a acordat „SDC“ si pe care l-am publicat saptamana trecuta, Haenel povesteste ca Dardenne-ii stiu exact ceea ce vor de la un actor si se tin de capul lui pana ce acesta respecta intocmai toate indicatiile lor.
Forta acestei povesti simple sta tocmai in faptul ca, ambitionandu-se sa lase la o parte orice accent patetic (motto-ul eroinei la inceputul filmului fiind tocmai ca in meseria de medic trebuie sa fii mai puternic decat emotiile tale), filmul asimileaza pas cu pas suficienta emotie incat sa te faca nu doar sa empatizezi cu personajele, dar s-o faca si pe Jenny sa inteleaga ca nu se poate comporta ca un soldat. A da un nume acelei fete necunoscute, lucru pe care se straduieste ea sa-l faca, inseamna a face din ea un om cu o biografie, un om real, unul care merita sa fie ingropat de ai lui. Descoperirea identitatii da tuturor personajelor si mai ales lui Jenny o dimensiune in plus.
Aceasta empatie nepretentioasa care irizeaza treptat filmul e vizibila in felul in care Jenny relationeaza cu pacientii, din lipsa de detalii despre viata ei personala (ca si cum n-ar avea vreuna, si probabil nici n-are, din moment ce doarme la cabinet), din devotamentul ei cu totul neasumat.
Dardenne-ii au fost intrebati la Cannes daca s-au gandit sa faca din Jenny un fel de sfanta moderna, dar faptul ca au negat ne poate face sa credem exact contrariul. In tesatura foarte precisa a povestii – in care n-o vedem pe doctorita gandind sau petrecandu-si timpul in reverii, ea e mereu in actiune, iar actiunile ii sunt indreptate mereu spre ceilalti –, Dardenne-ii plaseaza pastile de empatie care cresc odata cu filmul, dar nu se sparg in vreun catharsis emotional. Jenny are prea multa decenta ca sa faca asta. In fond, solidaritatea, empatia ca sa fie autentice, nici nu trebuie asumate.
Fata necunoscuta / La fille inconnue, e Jean-Pierre si Luc Dardenne. Cu Adèle Haenel, Olivier Gourmet, Jérémie Renier, Olivier Bonnaud, Louka Minnelli