Scrisul lui Nimigean este unul spontan, ca sa zic asa, ceea ce inseamna ca nu urmareste o „agenda” corecta (politic sau altcumva). Despre unii autori preferati scrie patimas, in mai multe rinduri, cautind, de pilda, sa corecteze cecitatea criticii fata de opera poetului iesean Nicolae Ionel. Pe Paul Goma il apara de acuzatiile de antisemitism de mai an, iar pe Patapievici de linsajul din „Observatorul cultural” din 2002. Apreciaza superlativ Orbitorul cartarescian, concediind in schimb lucrarea aceluiasi, Postmodernismul romanesc, printr-un articol intitulat „Aburitor”. Scrie de mai multe ori despre Petru Dumitriu, opunindu-se grabitei si necriticei lui recuperari in primii ani de dupa Revolutie. Un autor foarte la moda dupa 1990, Luca Pitu, este demontat intr-o „pitulinarie” care egaleaza in registru parodic performantele stilistice ale, nu-i asa?, „Magistrului din Cajvana”. Plin de temperament, dar nu umoral, acut, dar de o buna civilitate, criticul O. Nimigean profita mult de registrul ironiei.
Uneori, critica devine un spectacol. Intr-o savuroasa „Ciorna la Cioran”, Nimigean pune o vitala negatie in calea folclorizarii lui Cioran la inceputul anilor ’90, cind „antifilosoful” devenea, incet, dar sigur, o moda, piinea doctoranzilor de la Litere: „«Sceptic de serviciu». Functionar, adica. Amploaiat. El, care s-a mindrit tot timpul ca parazitismul e marea opera a vietii sale! Ce va fi simtind acum, in clipele de luciditate, descoperindu-si – cenusii, jerpelite, roase – cotierele de contopist antimetafizic?”. Confruntind imaginea viguroasa a filosofului „descompunerii” cu aceea a batrinului ingenuncheat de Alzheimer intr-un spital parizian, Nimigean deconstruieste vioi portretul bon pour les licees al lui Cioran, provocindu-l in spiritul propriu acestuia. Ginditorul juca fotbal cu tigvele mortilor, in copilarie, in cimitirul din Rasinari: „Tinjesc la o partida asemanatoare in Pere Lachaise, dupa moartea lui Cioran”.
Ce e, totusi, cu ornitorincul si echidna din titlu? Ambele animale exotice, posesoare de cioc, gheare si tepi, dificil de prins in ramurile arborelui darwinian al devenirii, ele nu pot decit sa stirneasca mirare in tara proverbialei girafe din bancul cu „asa ceva nu exista”. In volumul de poeme planeta 0, poetul scria tocmai despre aceste doua jivine un text din care citez: „ornitorincul si echidna iata o tema care ar imbia la descrierea/ unui amor straniu intre poeti cu sexe incerte din specii/ incerte oricum: oameni nu sint nu-l vad pe niciunul confundindu-se/ cu identitatea unei forme unei slujbe unui stil (…) le fac semn cu ghearele mele de sobol/ incerc sa intru in joc daca nu sint oameni ce sint”.
Nu simt nevoia sa adaug nimic la aceasta excelenta metafora a relatiei dintre poet si lume, tema majora si involuntara a volumului Inertii de tranzitie. Poetii pot sa para ciudati, incomozi, aerieni, veniti de pe alta lume. Dar, daca poetii nu sint oameni, ce sint ei? Si noi ce sintem?
O. Nimigean feat. Flori Stanescu, Inertii de tranzitie, altruisme & bahluviuni literare, colectia „Fapte, idei, documente”, Editura Vremea, 2006.