Prima oara i-am auzit – sint, de-acum, 28 de ani – la Radio Europa Libera,
intr-un ianuarie sec, in care doar muzica rock si clavecinul bine temperat al
lui Bach pareau sa fie hrana ce ma tine la suprafata. (Mai erau citeva chestii;
nu intru-n amanunte). Sunetul curat si, desigur, traditional (in spatiul de
cultura anglo-saxon), emis de radioul receptat cu pierderi, m-a izbit si-a mers
direct la fibra ce mucezea sub prafuitele covoare ale zilei. Ce Led Zeppelin, ce
Queen, ce Deep Purple (care se si desfiintase), mi-am zis; AC/DC e trupa, nu
gluma! Iar piesa difuzata – ce piesa! TNT (and dynamite… – duduie surdina
memoradmiratiei mele!)
I-am ascultat mereu cu aceeasi placere de copil caruia i se da si mingea, si
terenul. Albumul If You Want Blood, You’ve Got It, difuzat de Radu Teodor in
serial, l-am cules fragment cu fragment pe banda ORWO, rulata la viteza 9, mono,
sa fac economii. (Nici transmisia radio nu era de calitate!) Peste citiva ani au
intrat in magazinele noastre socialiste faimoasele discuri presate de casa
Dum-Dum din India. Nu mica mi-a fost bucuria gasind in serie LP-ul Back in
Black, dedicat memoriei lui Bon, mort, ca si alti rockeri, la virsta cind se
moare pentru legenda. N-am sa uit niciodata senzatia avuta in clipa deschiderii
plicului negru, la plimbarea privirii pe eticheta casei Atlantic – verde cu
rosu, la prima bataie de clopot scoasa de pick-ul Tesla din doza lui
piezomagnetica… Sint bucurii minore, ce ne coloreaza viata; daca am fi tot
timpul supusi la inalta fictiune a – cum se spunea in epoca – implinirilor
marete (azi se numeste cariera, business sau poveste de succes!), sigur am
sucomba inainte sa atingem avenirul luminos!
Poate de aceea, simtind cum AC/DC pune sistemul meu nervos sub influenta unui
cimp de forte primare, deloc agresive, am consumat muzica lor in esantioane
neatent cintarite. Rau n-am facut. Prin ’88-’89 am vazut seria de videoclipuri
turnate in contextul LP-ului Fly on the Wall. Putine sint filmele care parodiaza
inteligent poncifele show-bizului. Destule au umor, dar se simte in ele ceva
caznit, fortat sau forjat sa placa. Iar distribuirea rockerilor insisi in roluri
nu e mereu cea mai reusita gaselnita. Cei care au centrat scenariul pe
aventurile mustei betive si fumatoare, in barul unde cinta AC/DC, au pariat
corect. Insertia desenelor animate, chestie post-moderna si la moda acum doua
decenii, nu si-a pierdut prospetimea nici pina azi.
Au trecut anii. AC/DC este acolo unde si-a propus sa fie, ca fanii sa o poata
gasi, la nevoie. Le-am vazut multe concerte. Faza ce mi-a flamat imaginatia s-a
petrecut la Bucuresti, la festivalul rock din 1994. Pe scena urcase Iris, si-o
cam lalaia. Tribunele, dupa consistenta repriza Cargo, motaiau asteptind Jethro
Tull sau Paradise Lost. Ei, si Minculescu dezlantuie deodata Thunderstruck si
trupa coversuieste atit de bine, cum parca n-o facuse niciodata, cu alte piese.
Si ce credeti ca s-a intimplat? Hai ca stiti, nu-i nevoie sa va zic…