Filmul lui John Curran, coprodus de catre cei doi protagonisti, Edward Norton si Naomi Watts, mi se pare facut special pentru acestia, urmind dorintele lor intime si ideile lor dupa ureche despre cum se scrie un scenariu si cum se regizeaza un film. Valul pictat aduce uneori cu Amantul lui Jean-Jacques Annaud, dar e vorba numai de mirosul fulgurant al unei atmosfere atit de bine recreate in filmul lui Annaud. La Curran asta tine de realitati obiective, cum ar fi Asia si silueta unei palarii a eroinei.
Din transcrierea precisa a starilor din romanul lui Maugham filmul retine ce-i convine. Restringe din subiect, modifica actiunea si personajele. Lucreaza pe amanunte importante, schimbindu-le. De exemplu, eroina Kitty este in roman o femeie frumoasa, usor snoaba, rasfatata, care se marita la o virsta usor depasita pentru epoca respectiva. Nu stiu ce a fost in mintea regizorului, costumierei, machiorului si a lui Naomi Watts insasi de a trebuit sa fie uritita in asa hal si imbracata mai mereu cu niste capotele indigeste. Stiu ca decolorarea hainelor si croiala lor tot mai stinghera sugereaza traseul social si spiritual al eroinei, dar chiar si asa Kitty e prea prost imbracata, fie si pentru pozitia ei sociala. Poate ca asta e ideea lui Naomi Watts & Comp. despre un rol de compozitie. De asemenea, scenariul/ filmul ii face un mare deserviciu personajului interpretat de Norton, Walter, despre care nu reusesti sa afli ca era nebun dupa nevasta-sa inca de la inceputul inceputului si care e mereu, indiferent de context, de o scortoseala dubioasa. Lipsa de comunicare dintre cei doi se transforma in film intr-o lipsa de empatie generala care inunda palierele si elimina orice urma de emotie posibila.
Cel mai bun lucru: spectaculoasele culmi muntoase
Filmul este rece, dar cu totul altfel decit era cartea – „rece” din pricina scriiturii. Filmul ia romanul si stoarce din el o melodrama unde traseul de la cauza la efect e suspendat, iar personajele devin efigii goale. Nici nu-ti mai pare rau ca unele mor. Despre drumul de la pedeapsa la renastere parcurs de personaje in film nu mai zic nimic. E ca si cum as lua metroul doua statii. Daca ar fi si in viata atit de usor sa treci prin purgatoriu si sa ajungi la iertare…
Fara rautate, cel mai bun lucru in film nu e nici muzica altfel talentatului compozitor francez Alexander Desplat (influentat probabil in rau de scenariu), nici actorii, ci spectaculoasele culmi muntoase care pazesc orizontul ca niste cusme.
Poate ca numai Naomi Watts „s-a scos” cu acest film pe care ea si Norton l-au pregatit timp de patru ani, caci, in urma idilei de pe platou cu Liev Schreiber, actrita va naste in curind. Ce ti-e si cu viata asta, atit de eleganta si de glumeata cind da cu tifla fictiunii! Liev Schreiber interpreteaza chiar rolul amantului ipocrit si egoist cu care eroina isi insala barbatul.