Era ea maiestuoasa in felul ei, dar mai mult arata a femeie butucanoasa, pietroasa, grosolana, cu bratele greoaie indreptate spre cer. In loc sa se inalte, parca se afunda tot timpul in soclul ei, si, din cauza ca un picior era usor indoit spre spate, dadea impresia ca-i scapa pamintul de sub picioare si cade, tot cade. Ca o balerina batrina care, incercind sa refaca niste pasi din tinerete, se-ncurca si aluneca penibil. Doamna despre care va vorbesc e statuia Independentei din Iasi, o sarmana monstruozitate cu care nu m-am imprietenit niciodata.
Sensul ei originar l-am priceput insa de-abia cind am gasit intr-o „Scinteia” din septembrie 1980 relatarea vizitei de lucru la Iasi a tov. N.C. si E.C., prilej cu care s-a inaugurat mindra ctitorie a comunismului. Iata: „o femeie cu chip solar, destins, optimist, sugereaza nu numai maretia idealului implinit, ci si alesele trasaturi ce dau frumusetea si demnitatea femeii romance. Prin liniile sale armonioase, aceasta reprezentare statuara, ce ridica deasupra capului flamura victoriei, constituie o inaltatoare expresie a ideii de independenta.” Dincolo de diferenta de perceptie dintre mine si redactorii de la „Scinteia”, apare o problema destul de suparatoare: adica inainte de ’89 femeile romance erau atit de imposibil de urite, niste mame-eve-muncitoare, colosale, stahanoviste 3in1 (mame, sotii, lucratoare) fara nici o urma de delicatete sau eleganta? Memoria mea de la 5 ani stie ca nu e asa si ca statuia asta face parte doar din imaginarul comunist, din arsenalul de sloganuri si creaturi monstruoase, impotriva naturii. Si ca aceste triste chipuri injectate cu limbaj de lemn n-au patruns nici macar in fantezia erotica a activistilor de partid – au fost numai pictate, recitate si sculptate, neexistind, din fericire, in realitate.