Oamenii care s-au asociat, in anii postrevolutionari, cu ideea de „opozitie democratica” (chiar daca opozitia respectiva a ajuns si pe la putere in aceasta perioada) ar fi trebuit, date fiind asteptarile de 17 ani, sa remarce optimist tocmai acest aspect. Toti cei care au vazut in F.S.N. si in partidele provenite din vechiul Front ramasite ale sistemului comunist ar fi avut acum, in fine, ocazia sa-si vada implinite sperantele tabacite vreme de 17 ani, salutind noul guvern liberal, cu doar citeva contururi udemeriste. Si totusi, starea de spirit cvasi-generala nu e deloc asta. Guvernul Calin Popescu-Tariceanu se poate lauda cu orice, numai cu recuperarea idealurilor revolutiei din decembrie nu.
Si asta din cauza ca, mai intii, noul guvern vine, oricit am vrea sa ocolim cuvintul transformat in slogan preelectoral de P.D., in numele unei tradari. Nu o tradare a celuilalt partid care a constituit Alianta D.A., nici a unui electorat care ar fi dat girul guvernarii – caci in fapt asta nu s-a intimplat, guvernul initial al Aliantei fiind unul impus de vointa presedintelui, nu a electoratului. E vorba insa tocmai de tradarea jocului politic facut la sfirsit de 2004 de presedintele Basescu, cel care acum se vede infrint chiar de propria strategie – oamenii sai, introdusi artificial in fruntea administratiei, au fost alungati din guvern, iar cei deveniti intre timp dusmanii politici cei mai importanti au pus mina pe cabinet tocmai datorita sprijinului prezidential de odinioara. O ironie pe care politica romaneasca, femeie mai usoara decit in alte locuri europene, i-o serveste lui Traian Basescu cu singe rece.
Apoi, noul cabinet restructurat mai degraba ii dezamageste pe cei ce vorbeau odinioara, cu patos, de idealurile revolutiei si din motivul ca e un guvern tolerat tocmai de P.S.D., adica de urmasul direct al F.S.N.-ului. Altfel spus, avem un guvern care functioneaza cu voie de la stapinire, iar stapinirea e tot cea veche. Oricit s-ar stradui liberalii sa isi declame independenta fata de P.S.D., e la mintea cocosului, darmite a electoratului, ca noul guvern nu poate functiona altfel decit prin dispensa pesedista. Ceea ce devine umilitor pentru puristii care, odinioara, isi puteau permite sa viseze la o Romanie complet iesita din prinsoarea trecutului. Guvernul Tariceanu este deci un guvern captiv, iar a fi captiv suna mai urit decit a fi lipsit de orice putere, dar liber.
In fine, dezamagitor pentru idealistii de odinioara, pentru care 17 ani de politica romaneasca n-au insemnat pervertirea sperantelor, ci doar izolarea lor, e faptul ca noul guvern liberalo-udemerist a renuntat pina si la a mima, pentru ochii publici, lupta anticoruptie. Desi satui de politicianisme, parca am fi vrut, macar acum, un strop de ipocrizie, pentru a ni se da iluzia ca in lupta anticoruptie flamura e in continuare ridicata. Insa, in momentul in care ministrul Justitiei devine un tinar lipsit de experienta (si deci, presupunem, influentabil) si mai ales un tinar aburcat in guvern de o puternica si surprinzatoare filiera liberala ieseana, una extrem de controversata in Iasi si in curind, probabil, in intreaga tara, parca nu mai ramin multe lucruri de discutat.
In aceste conditii, noul guvern al lui Calin Popescu-Tariceanu pare anume croit pentru a crea, de asta data definitiv, o uriasa falie intre ultimii naivi ai electoratului si politica romaneasca. Daca dezamagirea provocata de Conventie in 1996-2000 a putut fi scuzata cumva, mai mult retoric, prin prezenta in guvern a P.D.-ului, deci a unei laturi, chiar daca mai curate, a F.S.N.-ului, daca acelasi lucru s-a putut spune si referitor la perioada 2004-2007, odata cu noul Cabinet Tariceanu moare si aceasta ultima scuza, convertibila in speranta. Fiind, la rindu-mi, unul dintre acei naivi mai sus pomeniti, nu-mi pot dori decit ca acest nou guvern sa-mi contrazica deja expusele prejudecati. Dar fie si prin aceasta ultima fraza deja imi pare ca am mers cu naivitatea prea departe.