In schimb, transcriu (in versuri din Metamorfozele lui Ovidiu) ingrozitoarele efecte ale acelei priviri aruncate inapoi, privire care-a impiedicat-o pe Euridice sa paraseasca Infernul: „si-ndata inapoi este trasa;/ Bratele-ntinde spre el cautindu-i strinsoarea, sa-l stringa/ Iarasi in bratele ei; neferice, apuca doar boarea”. Orfeu se uita inapoi pentru ca ii era „teama/ Iar sa n-o piarda si dornic s-o vada”. Asta e la Ovidiu si-n toata mitologia greaca. La Cocteau insa, povestea se schimba. Orfeu o aduce cu el pe Euridice in lumea celor vii, dar, daca vrea sa traiasca alaturi de ea, trebuie sa nu o priveasca. Situatia e de-a dreptul enervanta pentru Orfeu, care n-are de gind sa-si petreaca restul vietii „cu nasu-n zid”, in timp ce Euridice e incintata ca macar sotul ei n-o sa apuce sa-i vada vreodata ridurile. Bineinteles, nu pot trai asa mai mult de o zi. In textul „tragediei intr-un act si un interval”, Orfeu o priveste intentionat pe iubita lui, pentru ca „trebuie sa fii dur cu femeile. Trebuie sa le dovedesti ca nu tii la ele”. Dar in scenariul filmului din 1949, tot al lui Cocteau, eroul (jucat de Jean Marais) isi vede nevasta, din greseala, in oglinda retrovizoare, in timp ce asculta la radio stirile de la bursa. Euridice dispare si-atit. Fara drame si pareri de rau. Tragicul isi gaseste fundamentul in derizoriu, mutind povestea de dragoste intre nenumaratele oglinzi si interdictia de a-l vedea pe celalalt, ca o salvare de trista banalizare a privirii. Ma opresc aici cu frazele prea lungi pentru o rubrica atit de scurta si inchei cu cea mai frumoasa replica din filmul lui Cocteau: „La vie est longue a etre morte” (de tradus in singuratate, citind explicatiile din dictionar de-andoaselea, privite in oglinda).