Probabil insa ca europenii, frustrati de superioritatea noastra in domeniu, s-au gindit sa ne pagubeasca si de acest ultim mit. Numai asa i-am putea explica orgoliului nostru un studiu realizat de Centrul de Studii si Cercetari din Domeniul Culturii si de Oficiul de Statistica al Uniunii Europene, publicat miercuri, 18 aprilie, de „Evenimentul Zilei”, in care Romania se situeaza pe ultimul loc in U.E. din punctul de vedere al interesului pentru cultura de care dau dovada cetatenii proprii. Citeva date: dintre tarile UE sintem ultimii la numarul de cinematografe, la numarul de spectatori in cinematografe (3,3 la 1000 de locuitori, spre deosebire de Franta, de exemplu, unde raportul e de 17,7 la 1000), la numarul de spectacole de teatru (0,3 la 1000), la numarul de spectatori de teatru (5,2 la 1000), la numarul de carti (in Romania, 12% dintre locuitori n-au nici macar o carte in casa, in timp ce media UE este de 6%) si asa mai departe.
Pentru ca un sondaj, mai ales la noi, este intotdeauna plasat sub teoria conspiratiei, o sa fac apel la romanii care au avut curiozitatea sa observe, „cu ochiul liber”, interesul pe care-l manifesta occidentalii pentru cultura la ei acasa. Personal, am fost profund atins in mitul despre care vorbesc in momentul in care, la prima iesire in Vestul european, in Germania, am vazut in trenul cu care mergeam ca macar unul din doi calatori isi consuma timpul cu o carte in mina. La fel de impresionat si de demitizat m-am simtit in momentul in care am vazut orase impinzite cu afise ce anuntau evenimente culturale sau la diverse lecturi publice, cind salile pline si inghesuiala pentru autografele scriitorilor m-au facut sa ma multumesc cu o proiectie asemanatoare, pentru Romania, chiar si peste 15-20 de ani. Ca sa nu mai vorbesc despre senzatia pe care ti-o ofera, la un concert obisnuit de duminica, sala maiestuoasa plina-ochi a Filarmonicii din Berlin, ca sa nu mai vorbesc despre faptul ca in muzee uneori trebuie sa stai la o coada formata in fata unui tablou, pentru a apuca sa-l vezi si tu.
Explicatiile privind cauza acestei stari de fapt abunda, justificari exista din plin, dar nu asupra lor am avut intentia sa ma opresc. Ci asupra unei realitati confirmate si de studiul amintit la inceputul articolului, realitate de la care pornesc, automat, o serie de alte explicatii, mult mai interesante. Pentru ca astfel, de exemplu, devine mult mai usor de inteles de ce, intr-o societate marcata de pierderea reperelor si a provocarilor culturale, vorbim de zor despre o clasa politica ce trebuie schimbata, vorbim despre pericolul de a fi reprezentati in Europa de politicieni precum Gigi Becali, Vadim Tudor sau, dintr-un anumit punct de vedere, de un politician-spectacol precum Traian Basescu. Sigur, repercusiunile acestei situatii nu vizeaza numai politica, dar am ajuns aici intrucit natura coltului de pagina rezervat mie e una in primul rind politica.
Si tot la politica ma opresc pentru ultimul paragraf, caci a acuza „poporul” pentru incultura e facil si extrem de simplist. Tot ceea ce pomeneam mai sus, toate formele de interes manifestate in Occident pentru cultura au la baza programe guvernamentale sau programe locale, in tari care au stiut sa faca, la timp, din cultura una dintre prioritatile fundamentale ale administratiilor lor. La noi, in continuare, politicienii nu numai ca nu dovedesc vreun interes pentru aceasta zona, nu numai ca n-o prind in nici un mod in programele lor electorale, dar chiar incurajeaza, prin exemplul lor, incultura. N-am auzit inca de vreun politician de la centru, in afara Ministrului Culturii, obligat de functie, care sa vorbeasca, de exemplu, despre Sibiu, capitala culturala a Europei, ca despre o sansa cu adevarat importanta care i s-a acordat Romaniei. Sibiul din 2007 stirneste interesul revistelor culturale si al televiziunilor care mai gasesc cite o stire pentru a-si umple programele de actualitati, dar nu pare a-i interesa in nici un fel pe politicienii preocupati, in acest an, exclusiv de mahalaua politica. Iar peste o vreme, cu siguranta, vom descoperi cite lucruri s-ar fi putut face pentru intreaga tara pornind tocmai de la onoarea ca un oras romanesc sa fi fost, pentru un an intreg, capitala culturala. Si vom constata ca, la vremea aceea, n-am avut politicieni cu viziune. Pentru ca asta pare a fi drama Romaniei: aceea de a nu avea, niciodata, la momentul potrivit, politicieni cu viziune.