Dupa Echoes, urmatorul contact a fost cu Shine on You Crazy Diamond si cu, de fapt, intregul album Wish you Were Here (unde melodia mea preferata era una mai putin agreata ori bine cotata de catre pinkfloydieni, anume Have A Cigar – desi nu sint fumatoare). De fapt, deodata cu Wish you Were Here, am avut acces si la Dark Side of the Moon, iar aceste doua albume mi-au deschis usa perceptiilor in asa fel incit ea nu a mai putut fi inchisa niciodata. Experienta The Wall a fost cu totul altceva: eram deja in clasa a XI-a cind am ingurgitat si asimilat flaminda rebeliunea anti-Establishment din acest album. Eram deja coapta pentru a fi anti-destule lucruri. Mult mai tirziu am recuperat primele albume marca Pink Floyd si mai ales experienta dereglata de la inceput prin prestatia-performance a nebunului iluminat Syd Barrett.
Le sint datoare vocilor taioase-moi ale celor de la Pink Floyd si tratamentului lor psihedelic-astral pentru felul in care am invatat sa imi recit si sa imi cint poezia. Pentru ca am inteles cit de important este sa creezi lumi sonore si pilpiitoare in venele instelate. Pentru ca sonoritatea nu este doar o crusta, ci poate deveni o epiderma vibratoare. Pentru ca poti invata de la o chitara electrica nu doar cum sa arda ea corzile vocale, ci si cum sa imblinzesti, sa spunem, moartea, singuratatea, ori chiar cum sa faci din acestea o forma de putere. Pentru ca in inefabilul sonor exista destule unghere si locasuri pentru a captura lucruri tainice si initiatice, chiar daca nu stii prea limpede in ce sens. Cred ca cei de la Pink Floyd au fost nu doar maestrii mei de canto, ci si samanii mei stabili, la care am ucenicit.