Scriam cu ceva timp in urma despre un film „cu batrini”, realizat de Otar Iosseliani, La Chasse au papillons, care reusea sa se apropie extrem de mult de calmul virstei a treia, cind nu te mai grabesti ca nu mai ai de ce si cind simplul gest de a numara pastilele pe masa, cum ai alege fasolea, are mai multa importanta si mult mai putina importanta pe cit am putea crede. Nu mai stiu daca am spus deja, dar noi traim intr-o mare lipsa de comunicare si de intelegere intre generatii. Astfel de filme, lipsite de emfaza si de accente patetice, ne arata ca batrinetea nu inseamna numai incotinenta urinara si senilitate, dar mai ales ca si noi vom ajunge aici. Daca nu se intimpla ceva neprevazut, asta e anticamera mortii, perioada cind se pun socotelile la punct.
In Venus, Peter O’Toole interpreteaza un actor celebru, odinioara si mai celebru, dar care acum, fiind in virsta, primeste in special roluri de mosuleti ce isi dau duhul pe patul de spital. El are un prieten apropiat (interpretat de Leslie Phillips), si el actor, si el in virsta, care e mult mai artagos, un alt prieten care mediaza certurile dragastoase dintre ei, o fosta sotie (Vanessa Redgrave) pe care a lasat-o de mult cu trei copii mici si care acum e bolnava si singura. Aparitia unei nepoate obraznice care coboara din nordul tarii sa aiba oficial grija de mosuletul artagos, dar neoficial sa scape de trecut, readuce un strop de lumina pe drumul tot mai intunecat al prietenului jucat de O’Toole.
Filmul e facut din ramas-bun-uri
Filmul scris de Hanif Kureishi si regizat de Roger Michell (cei doi au mai colaborat printre altele la The Mother, 2003, povestea amorului dintre o mama si iubitul fiicei ei) mentine balanta perfecta intre umor si tristete, asumindu-si toate riscurile, inclusiv pe acela de a-si duce eroul sa moara la final pe malul oceanului. Melodrama se ineaca insa la mal, pentru ca filmul nu iti forteaza sentimentele ca pensionarele care se imping in autobuz cu poseta in tine ca sa le oferi locul, ci are extrem de multa grija. Grija fata de personaje, grija fata de toate generatiile despre care vorbeste, dar mai ales grija fata de cum se apropie de subiectul moarte. Dupa ce ne cam luase piuitul cu scenariul lui Intimacy (regia Patrice Chereau), Hanif Kureishi scrie acea poveste despre batrinete si moarte pe care am vrea s-o vedem pentru a ne pregati noi insine. Desigur, idila nepotrivita dintre Maurice si Jessie e pe cit de perversa, pe atit de tandra. Dar cind ai peste 70 de ani si o operatie de prostata care ti-a anulat virilitatea pe care o mai aveai, banuiesc ca e destul de greu sa faci diferenta intre grotesc, umilitor si sublim cind o fata te lasa sa o saruti pe git de trei ori. Scenariul e foarte atent la nuante, dar iti arata cu o intelepciune care de regula e apanajul batrinetii ca aceste nuante sint uneori atit de fine incit iti pierzi timpul incercind sa le desparti ca pe pastile. Esentialul unei perioade de viata poate sta uneori intr-un sarut pe git, o intilnire cu prietenii vechi sau descoperirea bauturii Baccardi Breezer. Nu marile evenimente, ci micile pastile de vitalitate, maruntisurile care iti aduc aminte ca esti viu.
Filmul e facut din ramas-bun-uri (sic). Dar cum se desfasoara ele? Ce se spune in asemenea conditii? Ceva capital, esential? Iti ceri iertare? Plingi? O sa vedeti, totul se desfasoara foarte firesc, la fel ca muritul pe plaja.
Venus, regia: Roger Michell, scenariul: Hanif Kureishi. Cu: Peter O’Toole, Jodie Whittaker, Leslie Phillips, Beatrice Savoretti, Philip Fox, Lolita Chakrabarti