O statistica data in livretul discului semnaleaza ca intre inregistrarile postbelice pastrate exista nu mai putin de 57 de opusuri mozartiene, 36 beethoveniene, 21 de Scarlatti, 18 de Schumann si doar un opus de Brahms. Or, Brahms, din care se pastreaza doar Cvintetul cu pian, inregistrat in 1950 cu cvartetul de la Winterthur, a fost unul dintre compozitorii preferati ai perioadei interbelice; la fel ca si Liszt, de altfel, din care dupa razboi se pastreaza doar o singura marturie. Nici Bach, Schubert sau Ravel nu mai revin in prim plan in repertoriul tirziu, in orice caz in cel captat de inregistrari.
A propos de Schubert, Frederic Gaussin reia o amintire pusa pe hirtie in anul 2000 de un alt mare cunoscator al Clarei Haskil, pianistul Peter Feuchtwanger. O reiau aici in traducere: „Intr-o buna zi, Dinu Lipatti a auzit-o parcurgind miscarea lenta din Sonata in la minor, D. 784, de Schubert, in care mai multe acorduri depasesc de departe octava si pe care autorul le cere in mod expres arpegiate. Ascultind-o cintind, Lipatti isi exprima curiozitatea: ce fel de aranjament putea sa practice Clara, pentru a cinta toate notele simultan? «Dar nu aranjez nimic», raspundea Clara, «iau acordul intreg cu mina stinga». Lipatti nu si-a putut opri atunci exclamatia: «Bine, Clara, dar atunci mina ta este mai mare decit a unui barbat!» Clara Haskil a fost atit de jenata, incit nu a mai cintat niciodata acest pasaj fara sa-l arpegieze”. Una din multele anecdote ce insotesc viata intima prea putin cunoscuta a acestei pianiste.
La fel de necunoscuta este si alchimia relatiei Clarei cu Herbert von Karajan, cel de-al 20-lea Concert de Mozart, inregistrat cu Orchestra Philharmonia, la Salzburg, in 1956, fiind o marturie din cele mai tulburatoare. Poate, pentru amatori, merita reamintit ca mai exista o alta inregistrare cu Karajan, a concertului no. 2 de Beethoven, realizata in 1952, la Viena (Tahra 483/ Clara Haskil Inedite II).
Intre celelalte discuri ale ultimei serii Piano Archives mai exista unul ce intriga datorita unei relatii speciale intre profesor si elev si a fundalului ei istoric. Discul in cauza ii alatura pe Alfred Cortot si pe Vlado Perlemuter. Pianismul lui Cortot este fotografiat in 1947 si il infatiseaza la Lausanne cintind primul concert de Beethoven, la pupitrul Orchestrei de camera din Lausanne aflindu-se Victor Desarzens. Cortot se retrasese in Elvetia natala dupa interdictia de a cinta timp de un an in Franta si refuzul Orchestrei Societatii de Concerte a Conservatorului de a-l mai acompania. Motivul il constituia rolul funest jucat in timpul ocupatiei, cind Cortot condusese practic viata muzicala a Frantei, straduindu-se sa o organizeze dupa modelul nazist. Rolul sau a devenit larg cunoscut odata cu deschiderea arhivelor franceze.
Vlado Perlemuter, fostul sau elev, evreu originar din Lituania, care in 1942 se mai afla la Paris, a reusit sa scape lagarului de concentrare gratie unui telefon de ultima ora. Refugiat in zona libera a Frantei, Perlemuter reusea sa obtina un permis umanitar din partea Elvetiei, unde, traumatizat, avea sa petreaca trei ani intr-un sanatoriu. Laureat al unui premiu intii in clasa lui Cortot, in 1919, cu o maniera de a cinta apropiata de a profesorului sau, Perlemuter avea sa-i pastreze o amintire ambigua, detestind omul devenit pe parcursul razboiului, spunea el, un adevarat Gauleiter.
Acelasi autor al livretului discului ca si la Haskil aminteste conceptia diferita despre pian a celor doi. In cazul lui Cortot, muzica trebuia sa permita „transmiterea emotiilor si senzatiilor celor mai intime” ale solistului. Pentru Perlemuter, primordial era textul compozitorului, pe care pianistul doar il slujea.
Dupa razboi, desi cu o tehnica sensibil degradata, Cortot avea sa dea circa o mie de concerte, punindu-si in evidenta sensibilitatea si sonoritatea interpretarii sale particulare. Perlemuter avea sa ramina cunoscut mai ales pentru inregistrarile sale de batrinete. Editorul Tahra a ales in ambele cazuri doua inregistrari din arhivele elvetiene si franceze ramase pina astazi inedite. In cazul lui Perlemuter, este vorba de o exceptionala interpretare a Trioului pentru pian, vioara si violoncel, in la minor, de Ravel. In inregistrarea din 1954, partenerii pianistului sint violonista Jeanne Gautier si violoncelistul Andre Levy. In completarea discului, editorul a ales cele doua legende de Liszt: Sf. Francisc din Assisi predicind pasarilor si Sf. Francisc de Paolo mergind pe ape. Inregistrarile, rare, la origine pe discuri de 78 de turatii, dateaza din 1939 si redau un mai putin cunoscut Perlemuter, total fidel textului, fara nici o doza de virtuozitate cautata.
Doua discuri, cum spun francezii, de tezaurizat…